only-on-tuesday-world

In bucatarie

2011-06-23T14:12:00.000+03:00

N-as fi crezut ca o relatare despre o bucatarie m-ar putea umple de atata entuziasm, dar se pare ca in alte epoci conceptul era mult mai complex decat astazi, iar sub mainile unuia din maestrii Renasterii a atins Desavarsirea.

Bucataria Maestrului Leonardo da Vinci e un balamuc total. Ducele Ludovico Sforza mi-a dezvaluit eforturile facute lunile trecute pentru economisirea mainii de lucru, dar acum, in locul celor douazeci de bucatari folositi de obicei, aproape doua sute de oameni robotesc prin incaperi, si n-am vazut nici unul ocupat cu gatitul; toti lucrau la multele masinarii inghesuite peste tot, pe dusumele si pe ziduri, dintre care nici una nu parea in vreun fel folositoare sau ca ar servi scopului pentru care fusese creata.

Intr-un capat, o roata mare actionata de o cadere de apa spumega salbatic improscand pe oricine trecea pe dedesubt si forma un lac pe podea. De tavane erau atarnate burdufuri-giant, de patru metri lungime, care suierau şi bubuiau si a caror destinatie era neindoielnic imprastierea fumului, dar care nu faceau altceva decat sa inteteasca si mai tare focurile, spre nenorocul celor care isi faceau de lucru jos; flacarile ardeau atat de nestapanit incat un flux constant de oameni cu galeti se agita pentru a le inabusi.

In toata aceasta arie afectata cutreierau cai si boi, a caror singura functie parea aceea de a umbla intruna tragand dupa ei ingenioasele dispozitive de curatat ale Maestrului Leonardo, fiind urmati indeaproape de o alta armata de oameni ce curata mizeria facuta de cai. In alta parte am vazut o imensa masina de tocat cu o jumatate de vaca intepenita in ea in timp ce oamenii incercau sa o scoata de acolo cu ajutorul unor parghii.

Tipetele pe care le auzeam, realizam acum, proveneau de la nefericitii arsi, inecati sau care se sufocau, si de la exploziile provocate de praful de pusca cu care Maestrul insista sa se aprinda focurile.

Sabba da Castiglione

On conversations

2011-06-21T12:36:00.000+03:00

Before Sunrise, 1995, d. Richard Linklater

< Great conversations are like beautiful squares in foreign cities one finds at night and then don't know how to get back to in daytime. >

Alain de Botton

Stop the Clocks

2011-06-18T17:58:00.000+03:00

Adica ceasurile din Metropolis si din Hudsucker Proxy. Seamana ca design si sunt mecanismele din spatele unor Lumi opuse. Una profund injusta, in care muncitorii sunt exploatati si tinuti in ghetouri subterane si una in care intreg universul conspira la trimful lucratorului marunt, implinindu-i visul. Altfel spus, Capitalismul Rau vs. Capitalismul Bun (varianta Corporate).

Propaganda!

2011-06-10T17:11:00.000+03:00

1. “Daca o fac ei, atunci e propaganda, daca o facem noi, e informare si educare a publicului”:

Cine citeste presa burgeza ajunge surd si mut

Vocea Libertatii in Noaptea Germana - pe frecventa 29,8 (despre un post de radio comunist care difuza in Germania fascista)

Postere de John Heartfield, pionier al fotomontajului modern.

2. “Nu-ti fie teama de ridicol. Oamenii la care ajunge mesajul sunt oricum de partea ta”:

Opriti Ameri-Gandacii!

Germania de Est acuza Statele Unite de sabotaj economic prin parasutarea de gândaci de Colorado asupra recoltelor.

3. Contextul e totul. Sau "what a difference a context makes":

Din seria “sa depasim planul cincinal!”: 2 + 2 plus entuziasmul muncitorilor = 5

Hm… 2+2=5.... Tovarasi, spuneti-i asta lui Orwell.

The Importance of Being Idle

2011-06-09T12:09:00.000+03:00

Orele goale din zilele interminabile de vacanta - mai ales din perioada copilariei - nu au nici o greutate si totusi nu se aduna la suprafata amintirilor. Acest fenomen curios se datoreaza stapanirii deficiente a artei subtile a reveriei, spre care unii au o inclinatie naturala. Pentru ceilalti, mai bine infipti in concret, am gasit un foarte util "glosar al contemplativului", din care o sa citez doar abc-ul:

acedia: To Aquinas, the melancholy condition of acedia [from the Greek for "absence of care"] which afflicted solitary Christian monks and hermits - causing them to apathetically shirk work and seek "undue rest" - is a sin. Walter Benjamin noted that acedia had re-emerged, among sophisticated urbanites in 19th century Paris, as ennui; and Aldous Huxley described it as a "subtle and complicated vice," composed of boredom, sorrow, and despair at the futility of everything. It seems that neither an ascetic contemplation of the divine, nor an immersion in the pleasures of the flesh will suffice; one must instead balance these modes of being with care.

blasé: It's a sad commentary on the triumph of the middlebrow that an indifference to pleasure or excitement, as a result of excessive indulgence or enjoyment, is considered "sophisticated." Despite his unconcern for those things that matter to most people, the idler is always "hot," and never "cool."

capricious: To be governed by caprice [from the Latin for "hedgehog's head"; think of spiky-haired idlers like Einstein and Sid Vicious] is to give in to one's every fantastic whim, irresponsible vagary, or irrational desire. The true idler knows better than to fill his waking moments with turbulence and hurry but as long as one remains grounded to some extent, capriciousness ought not to be discouraged.

The Longest Day

2011-06-07T15:00:00.000+03:00

Probabil operatiunea militara cel mai atent planificata si executata din istorie. Stiu, a fost ieri; dar ieri m-am luat cu vinul si sunt un pic defazata.

Vintage wine and memories

2011-06-06T15:59:00.000+03:00

Dupa triplusalturi mentale soldate cu febra musculara la neuroni si un posibil fetis fata de monedele de douazeci de eurocenti, am invins si plec acasa cu premiul!! Voila!

Am gasit si cu cine sa-l impart. Cu monsieur Withnail, the quintessential dandy in mizerie, de cea mai pura si decadenta esenta oscar-wildeasca, si caruia gasesc ca i se potriveste de minune zicala “o femeie de gust va prefera totdeauna conversatia unui gentleman beat decat pe-a unui mitocan treaz”. Iar Withnail e intotdeauna mai mult sau mai putin elegantly wasted si, bineinteles, mereu insetat:

Withnail & I, 1987, d. Bruce Robinson

The Man for his time and place

2011-05-30T15:31:00.000+03:00

Sometimes there's a man... Sometimes, there's a man. Ah, I lost my train of thought here.

Perfectiunea semenilor e o calitate atat de rara si abisala, incat te lasa uneori fara cuvinte. Mai ales daca nu ti-ai insusit prea multe la timpul potrivit.

în versuri

2011-05-27T16:35:00.000+03:00

Despre rai & eternal bliss

2011-05-25T14:58:00.000+03:00

Filmuleţul ăsta mi-a amintit de unul dintre articolele lui Orwell, în care acesta observă că, literar vorbind, oamenii nu îşi pot imagina fericirea decât ca eliberare faţă de lipsuri/ durere/ efort. Lucru vizibil mai ales în eşecul utopiilor de a încropi o imagine a unei societăţi perfecte, care iese fie un fel de fals paradis senzorial (Brave New World), fie un model de desăvârşire spirituală searbăd-aseptică (Gulliver's Travels). Ambele insuportabile pe termen lung. Şi cam la fel stă treaba şi cu raiul, spune Orwell - Heaven is as great a flop as Utopia though Hell occupies a respectable place in literature. M-a încântat mai ales următorul pasaj:

E binecunoscut că Cerul creştin, aşa cum e de obicei descris, nu ar atrage nimeni. Aproape toţi scriitorii creştini care se ocupă de acest subiect fie spun sincer că este imposibil de reprezentat, fie evocă o imagine vagă cu aur, pietre preţioase şi imnuri de slavă. În schimb mulţi preoţi au reuşit să-şi înspăimânte zdravăn congregaţia doar cu descrieri ale iadului. De îndată ce vine însă vorba de rai, vocabularul sărăceşte brusc, apelându-se la cuvinte ca "extaz" şi "fericire", fără a se preciza însă şi în ce constau ele. Probabil cea mai valoroasă însemnare pe această temă este faimoasul pasaj în care Tertulian explică cum una dintre principalele bucurii încercate de dreptcredincioşi în rai ar fi urmărirea torturilor care se desfăşoară în iad.

urbanism & time machines

2011-05-23T12:39:00.000+03:00

Zilele trecute am auzit din intamplare cel mai original compliment facut Bucurestiului. De un american, care vorbea la telefon in metrou - "I'm in Romania" "RO-MA-NI-A. It's a country" "No, in Europe" "How's it like, well, it's like New York sixty years ago, but without the fun."

Spre comparatie:

The unnatural selection

2011-05-20T12:08:00.001+03:00

Instigatorul la sesiuni cinefile Adina ne provoaca sa numim cele mai wow, neobisnuite si sarite de pe axa normalului prestatii actoricesti.

As avea de unde alege, dar o sa ma rezum la urmatoarele doua - Tom Cruise in Tropic Thunder si Malkovich in, well, Being John Malkovich. In ambele roluri aproape ca se joaca pe ei insisi, si in plus au niste dance routines bestiale.

Sa nu uitam insa ca la capitolul dance routines the king of them all is Mr. Walken, the embodiment of cool:

Tloni
pt ca sunt intr-o perioada Bowie sau pt ca la Cannes s-au intamplat niste chestii, o sa raspund altfel. cel mai ciudat cantec pus intr-un film e asta. colder than the moon, red like jungle burning bright:

Adina
Aleg nu una, ci trei apariții ciudate în cadrul aceluiași film, Velvet Goldmine, un Jonathan Rhys Meyer superstar asexuat, un Christian Bale groupie hipiot și un Ewan McGregor flușturatic nevoie mare :)

Tomata cu scufiță
Sunt fană Johnny Depp, așa că-l urmăresc destul de îndeaproape. Îmi plac rolurile lui năstrușnice și ieșite parcă din lumea asta. Jack Sparrow sau the Mad Hatter n-au fost nu știu ce apariții șocante, nici măcar Sweeney Todd. Asta până a început să cânte. ;)) Recunosc că la asta nu mă așteptam de la el, deși știam de când a apărut filmul că e un musical horror, da’ parcă nu-mi venea să cred. :P Apoi ar mai fi Angelina Jolie deghizată în bărbat în Salt și Cate Blanchett în I’m not there, film pe care nu l-am văzut până la capăt. Să nu mai zic de Joseph Gordon Levitt in rolul din Misterious Skin – șocant, de-a dreptul.

Radu

Nu o lălăiesc prea mult cu storcătoru de memorie şi multe amănunte în acestă postare. Primele roluri care mi-au venit în minte care să rezoneze cu cerinţele acestei sesiuni cinefile au fost:

Christian Bale în Machinistul şi Javier Bardem în No Country for Old Man. Şi că tot am dat de creaţia fraţilor Coen în cea din urmă menţionare.. rapid mi-am adus aminte de Burn After Reading.

De menţionat că fraţii ăştia, întotdeauna m-au surprins cu nişte personaje mai atipice.

Aşa că-l scot la înaintare pe emblematicul Brad Pitt cu cu un rol secundar în acest film, care m-a spart şi amuzat teribil.

După partea lui în Snatch - comedia mea preferată (sau Twelve Monkeys), nu mă aşteptam să văd că-i pică atât de bine în pielea unui alt măscărici. Per ansamblu, actorul s-a afirmat în ochii lumii cu roluri de om chipeş.. serios; timp în care atenţia mea nu-l aprecia prea mult (nu că i-aş contesta profesionalismu) .. asta până la proba contrarie, când mi-a devenit simpatic. Check this out...

sau ::aici:: o selecţie de secvenţe cu dânsu :))
şi pe urmă un mare SPOILER (ATENŢIE!), a cărui final de scenă m-a luat prin surprindere încât am derulat de 2 ori backward, să mă holbez mai atent la splash :))

Marian
Adina aruncă din nou mănuşa numai că de data asta armele alese au fost apariţiile ciudate, apariţiile şi prestaţiile sărite de pe axa normalului oferite de actorii pe care îi apreciem pentru fiecare film. Tema propusă e una incitantă şi ar necesita câteva pagini dar ca să nu vă plictisesc am să mă rezum doar la câteva apariţii.

Încep lejer cu un rol surprinzător oferit de Brad Pitt în producţia fraţilor Cohen, Burn After Reading. Chiar dacă Pitt a mai avut roluri cât de cât asemănătoare sincer nu mă aştept să-l văd în rolul unui asemenea prostănac dar mai ales în rolul unui personaj care sfârşeşte aşa :

Partea feminină e mai surprinzătoare pentru că sincer nu mă aşteptam să o văd goală şi lipsită de inhibiţii pe Nicole Kidman alături de fostul ei soţ.

Ciudată dar de bun augur a fost şi înfăţişarea lui Charlize Theron in Monster. Pentru acest film frumuseţea actriţei a fost cu totul ascunsă sub un machiaj atât de bună încât cu greu necunoscătorii o pot recunoaşte.

Aş mai zice ceva despre Jospeh Gordon Levittt in Killshot, despre Ewan McGregor in pat cu Jim Carrey (I love you Phillip Morris) dar mai ales despre Steve Buchemi – probabil actorul cu cele mai suprinzătoare miniroluri dar m-aş lungi prea mult aşa că vă las să vă delectaţi şi cu alte opinii.

Diana
Cand am primit propunerea Adinei de a scrie despre prestatia unui actor ce m-a lasat cu gura casca, m-am gandit instant la rolul memorabil al lui Christian Bale din dostoievskianul The Machinist. Piele si os e putin spus, e mai rau ca un fotomodel anorexic. Bale e incredibil (in sensul de ,,nu pot sa cred asa ceva") in rolul scheletelui insomniac si fantasmagoric. Cu siguranta un thumbs up de la mine, doar iti trebuie cojones la modul serios ca sa joci in felul asta.

I rest my case..uitati-va bietul cum arata, cred ca a flamanzit luni intregi:

Milf și Petrov
Tanti mama lu’ Cristoooooos…

… băiatu’ matale iar îşi pune mărăcini în cap!, o anunţau îngrijoraţi câţiva copii.

Pula, madam uitase complet de Messia. După o naştere cu probleme, o căsnicie ciudată, venise timpul să bea şi ea o cafea adevărată (Doncafe?) şi să stea la o telenovelă ca orice femeie normală la cap.

Adevărul e că, nu ştiu de ce, dumnezeu parcă-mi ia minţile când vine vorba de această premiantă a teatrului şi filmului evreieşti. În sensul că uit mereu exact cât de prost joacă. În absolut toate ipostazele abordate: de la interviuri până la telenovele. E ciudat şi cum se refac aşteptările întru alt viitor şoc. Această actriţă care confundă teatrul antic cu cinematografia modernă mă fentează de fiecare dată şi mă face să mă minunez de amnezia mea absolut inexplicabilă de la o prestaţie la alta. După un episod din “Iubire şi onoare” am văzut “Maria şi marea”. În ambele i-a reuşit o Antigonă aproape perfectă.

Cătălin

trebuie sa marturisesc ca m-a bucurat propunerea adinei, pentru ca tema ei se potriveste perfect nu doar unei prestatii actoricesti mai putin obisnuite, ci si unui film. acest film este tropic thunder(2008) si daca ar fi sa aleg totusi un actor cu o aparitie wow, acela este tom cruise alias les grossman. pe tom cruise chel si cu burta jucand desantat intr-o comedie "controversata" nu ma asteptam sa-l vad. sincer, nu stiam intreaga distributie a filmului cand l-am vazut prima data si mi-a luat ceva timp pana sa-mi dau seama ca e si tom pe acolo:))

o multime de situatii amuzante in tropic thunder in care e implicat tom cruise, dar pentru final am lasat un video cu "playa" les grossman de la mtv movie awards 2010; cu un pic de "mahmureala" inainte...

Cinefilescu
ok, un actor într-un rol în care nu credeam să joace. actorul e toate pe care le-a avut vreodată, cu o singură excepție. categoric, nu-mi imaginam să-l văd în acele roluri.

mai exact:

după ce-am văzut acea excepție, nu mi l-am mai putut imagina pe Hanks în vreun alt rol.așa a putut interpreta rolul de acolo, încât pentru mine n-a mai fost Tom Hanks, ci Forrest Gump, teleportat în viața reală.

acum, înțeleg pe undeva că Forrest Gump a putut juca în adorabila ciudățenie The ladykillers sau în mai-mult-ca-convingătorul Big(Vreau să fiu mare) – acestea chiar necesitau o oarecare doză de Forrest Gump. poate chiar și că s-a putut metamorfoza în gardianul din uluitor-de-bine-realizatul The green mile (Culoarul morții) – până la urmă fiecare om ar trebui să se simtă cel mai mare prost în viață la întâlnirea cu negrul din film.

dar parcă nu-l prea pot vedea pe Forrest în filme precum Cast away(Naufragiatul) sau Road to perdition.

și nicidecum în Saving private Ryan (Salvați soldatul Ryan),Philadelphia ori Catch me if you can.

și chiar nu-mi pot imagina cum a jucat în siropuri precum The Da Vinci code (Codul lui Da Vinci) sau Sleepless in Steattle.

cât despre Bachelor party, ce pot spune?

total de neimaginat!

ce ciudat, nu găsesc nicăieri un actor numit Forrest Gump.

dar sunt sigur că există.

știu sigur că l-am văzut în filmul vieții, într-un rol extrem de ciudat, al unui personaj genial numit Tom Hanks.

Ștefan
Mult timp am considerat ca asta este cel mai bun rol al sau ... Sunt convins ca eram rautacios, avand in vedere ca prin anii '94-'95 nu il consideram un actor mare. Neincrederea avea sa dispara odata cu "Seven" ... Au urmat "Fight Club","Joe Black", "Devil's Own", franciza "Ocean's", halucinantul "Benjamin Button" venit in cel mai bun sfarsit de an cinematografic din ultimii zece ani, sau senzationalul rol din "Inglorious Basterds" ... Iar Brad Pitt a devenit unul dintre adversarii redutabili si foarte putini ai lui Deep in ceea ce priveste cel mai bun actor al momentului ... Insa, undeva, intr-un colt al memoriei a ramas acel rol demential ... Cu atat mai atipic astazi ... Asta daca nu cumva pe canapeaua aceea nu statea Axl Rose ...

Simplu si genial

Eu unul urasc ca D-zeu, daca o exista, sa fie bagat si prin filme intr-o intruchipare omeneasca. Asa ca am fost cam oripilat cand l-am vazut in Dogma, nu numai uman, ci chiar femeiesc. Ba mai mult, actrita nu are talent decat la cantat, parerea mea: Alanis Morissette. Oh, my God, brrr

Jovi

M-ai pus pe ganduri cu aceasta noua sesiune si mi-a fost tare greu sa aleg pe cineva sau pe altcineva. Cu mare greutate, am ales actrita mea favorita (cel putin din punct de vedere al frumusetii) si anume pe Charlize Theron. Asteptandu-ma mereu sa o regaseste ca o frumusete angelica, gata sa ia suflul oricarui barbat si nu numai, am fost pur si simplu terifiat de aparitia sa in Monster, probabil (iar dupa altii sigur) cel mai bun film al sau de pana acum: daca nu stiam ca ea apare in film, pur si simplu nu as fi recunoscut-o. Imaginea in oglinda poate dovedi aceasta:

am vazut pana acum toate filmele lui Ryan Reynolds - si cele bune si cele mai putin bune. Am o pasiune si eu, ce sa zic! Il stiti probabil din celebrul Van Wilder sau The Proposal. As avea multe filme cu el de adaugat, dar ma voi rezuma la cel care m-a facut sa zic "holy crap! ce ti-au facut baiete!" si anume Paper man. Aici este Captain Excellent, prietenul imaginar al scriitorului - personajul principal - si nici acum nu-mi vine sa cred ca s-a lasat vopsit in halul ala si imbracat ca Superman, cu chilotii peste colanti.

Alias Green

Am vazut pana acum toate filmele lui Ryan Reynolds - si cele bune si cele mai putin bune. Am o pasiune si eu, ce sa zic! Il stiti probabil din celebrul Van Wilder sau The Proposal. As avea multe filme cu el de adaugat, dar ma voi rezuma la cel care m-a facut sa zic "holy crap! ce ti-au facut baiete!" si anume Paper man. Aici este Captain Excellent, prietenul imaginar al scriitorului - personajul principal - si nici acum nu-mi vine sa cred ca s-a lasat vopsit in halul ala si imbracat ca Superman, cu chilotii peste colanti.

Bomboana de pe tort e Robert Sheehan - Nathan din seria Misfits. Este primul rol in care l-am vazut, dar la fiecare episod ma mai trezeam cu cate un "wtf! asta e nebun!". Mai multe nu am de zis, trebuie sa-l vedeti in actiune: Nathan.

Khronos

Kinski în Aguirre der Zorn Gottes al lui Herzog, mirific! Lipsea să şi muşte capul maimuţei şi ar fi fost mai mult decât perfect.

Cafeneaua Turistica

Unele filme devin clasice printr-o singura scena - Scena cu scaunul din Basic Instinct, extrem de indrazneata pentru cinematografia de atunci.

George
Nu, n-o sa vorbesc de alde Sean Penn in filmul asta. Are cine sa scrie de ei! Priviti aici, mai bine, un rol delirant intr-un... sa-i zic film?!... o chestie facuta in gluma. Noi ne-am jucat, dar prietenul nostru Mihai (in rolul racketului Boris) a fost de senzatie! Jurnalist de profesie, cu niste clipuri la activ (Fara Zahar etc.), Mihai este un mare comic nedescoperit, care insa, daca va aparea pe marele ecran, va rupe! O mentiune si pentru maestrul Kristea, care nu vrea si pace sa faca film, si talentata Liana, "recent intoarsa dintr-un tuneu peste ocean".
(Clipul a fost scurtat special pentru blog - de acolo salturile din montaj! - si continua povestea din alt scurtmetraj in care, la final, nefericitului in amor Kristea ii exploda in moaca grenada pe care i-o lasase racketul Serioja...)

Harta si teritoriul

2011-05-12T18:07:00.000+03:00

... nu, nu e vorba de romanul lui Houellebecq, care o sa apara in sfarsit si la noi, apropos, ci de arta cartografierii, unde Carroll si Borges isi disputa intaietatea in a imagina harta perfecta. Cei doi au viziuni diametral opuse, dar egal geniale: teritoriul fara harta (sau harta la scara unu la unu) vs. harta fara reper teritorial (destinata navigatorilor). Nu pot decat sa imi exprim entuziasmul, intrucat in materie de harti sunt cam singurele pe care as fi in stare sa le citesc (yeah, i'm one of those people, the map-reading-challenged few).

"He had bought a large map representing the sea,

Without the least vestige of land:

And the crew were much pleased when they found it to be

A map they could all understand."

The Hunting of the Snark, Lewis Carroll

"In that Empire, the Art of Cartography attained such Perfection that the map of a single Province occupied the entirety of a City, and the map of the Empire, the entirety of a Province. In time, those Unconscionable Maps no longer satisfied, and the Cartographers Guilds struck a Map of the Empire whose size was that of the Empire, and which coincided point for point with it."

On Exactitude in Science, Jorge Luis Borges

A Malkovich Monday

2011-05-09T11:42:00.001+03:00

It’s a Malkovich, Malkovich, Malkovich, Malkovich World out here, at the 7½th floor.

But is it art?

2011-05-01T02:13:00.000+03:00

Screencaps from A Clockwork Orange, The Cell, Black Swan

“This does make sense if you assume that the purpose of the artistic work was solely to shock (épater les bourgeois, as they like to say), and that contemporary art is typically conceptual, in the sense that its appearance does not matter at all. If the appearance doesn't matter, then any description which explains the concept will be sufficient; and then from there one can segue into one's demand to be informed why our tax dollars should pay for such things to be exhibited publicly, given that they are both a) offensive in their crude insult to religious piety and b) of no artistic value. (…)

Most defenses of conceptual art on this score jump, naturally enough, to the idea that, for example, such artworks challenge us to the very extent that they subvert our hedonistic desire for sensory pleasure and substitute instead a pointed critique of same, one which makes us think, challenging our assumptions in much the same way, ultimately, as artists have done throughout history.”

fragmente dintr-un articol care incearca o reconciliere a viziunilor conservatoare si progresiste despre arta. deocamdata doar prima parte, care, desi nu progreseaza foarte mult in demonstratie, arata promitator.

Iepurasul vine de la rusi

2011-04-28T11:09:00.001+03:00

Mai precis de la studiourile Mosfilm, care au pus online - gratuit si subtitrat - filme rusesti precum Alexander Nevsky, Solaris sau Andrei Rublev, pe canalul www.youtube.com/mosfilm.

Pentru inceput, recomand unul cu Malcolm McDowell. Enjoy!

Franz Kafka's "It's a Wonderful Life"

2011-04-19T16:55:00.000+03:00

Procesul creativ din spatele Metamorfozei, reinrepretat à la Monty Python. Cred ca e unul din cazurile in care mai intai a fost titlul (absolut genial) si apoi povestea per se.

Saturday Night Ramblings

2011-04-17T20:48:00.000+03:00

1. The Adjustment Bureau

Se prea poate sa fi fost si ceva Philip K. Dick pe-acolo, dar din pacate diluat pana la irecognoscibil intr-un mişmaş tipic hollywoodian de actiune, love-story si efecte speciale. Nu ma asteptam la un nou Blade Runner, desi material ar mai fi, dar nici la asezonarea asta pentru toate gusturile care da in reteta insipida.

2. Povestea cu inlocuirea termenului „nigger” in clasicul Huckleberry Finn are un happy end. Plus ca a starnit reactii dintre cele mai originale:

3. si in fine, ceva cuvinte de lauda la adresa lui Céline:

“Cand literatura devine periculos de literara, cand marii creatori sunt inlocuiti de manipulatori de cuvinte, cand marea magie se transforma in magie de music-hall, survine un impuls vital care o salveaza de la pieire. Ori de cate ori Bizantul ne ameninta cu sfarsitul artei din exces de sofisme, sunt primitivii cei care vin in ajutorul sau: cei de la periferie, precum Hemingway, ori autohtonii, precum Céline; tipi care intra calari, cu lanciile insangerate, in saloanele unde marchizii pomadati danseaza menuete.” Ernesto Sabato

Urban Haute Bourgeoisie

2011-04-13T22:27:00.002+03:00

Charlie: You know the French film, The Discreet Charm of the Bourgeoisie? When I first heard that title I thought, ‘finally, someone’s going to tell the truth about the bourgeoisie.’ What a disappointment. It would be hard to imagine a less fair, or accurate portrait.
Sally: Well of course. Buñel is a surrealist. Despising the bourgeoisie is part of their credo.

Montserrat: Ramon came back from Milan with a new idea which he referred to as the 'idea of physical beauty.'
Fred: What's that?
Montserrat: His thought was that beauty is the closest thing to divinity in the modern world. All the old gods are dead. But in beauty, the memory of divinity remains.

Sunt câteva mostre de dialog din „trilogia yuppie” a cvasi-necunoscutului Whit Stillman – un regizor oarecum excentric prin subiectul abordat. Filmele lui se centrează pe aşa-numita urban haute bourgeoisie, surprinsă în plin fin de siecle, căreia îi face un portret foarte nostalgic şi exact, cam ca o fotografie polaroid.

Cu excepţia câtorva reprezentări caricaturale, tinerii din clasele privilegiate ale Americii nu prea au constituit subiect de film, cel puţin în raport cu reprezentanţii altor subculturi, iar Stillman şi-a propus să corecteze asta. Ba mai mult, prin Metropolitan, piesa de rezistenţă a trilogiei sale, a intenţionat chiar să dea o replică criticii lui Luis Buñuel. Cum punctul forte al lui Stillman e dialogul ironic şi witty, acesta fiind supranumit "the WASP Woody Allen", răspunsul la pamfletul suprarelist al lui Buñuel a luat forma comediei de maniere, cam subtilă şi toned-down însă ca să aibă şi un răsunet pe măsură. Deşi ar merita.

PS. You can see for yourselves, though.

2011-04-11T12:13:00.000+03:00

„J'ai passé dans les allées froides et silencieuses du cimetière, et près des tombes désertes. Et j'ai connu le calme d'esprit.”

Odilon Redon, A soi-même

...din cartea pe care o răsfoiam vineri seara; a doua zi am aflat despre alş.

In Therapy We Trust

2011-04-07T17:11:00.001+03:00

Screencaps from Annie Hall (1977), Zelig (1983), Deconstructing Harry (1997), Banans (1971)

My films are therapy for my debilitating depression. In institutions people weave baskets. I make films (Woody Allen)

Nu ştiu dacă se aplică şi pentru ultimele producţii, dar într-o vreme filmele sale erau cu siguranţă un fel de substitut sau prelungire a terapiei. By now, probabil că a ajuns la aceeaşi concluzie cu Freud:

Analysis is "an impossible profession in which one can be quite sure of unsatisfying results" and whose only hope is to "transform hysterical misery into common unhappiness".

inexorabil

2011-04-04T11:04:00.000+03:00

"Fiecare faraon al Egiptului va avea piramida sa, astfel incat inca dinainte ca o generatie sa fi apucat sa-si revina dupa corvoada constructiei, un nou faraon, cu propria-i piramida de ridicat, va subjuga poporul din nou. Si tot asa, inexorabil, pana la sfarsitul timpurilor ..."
Piramida, Ismail Kadare

"Diodor relateaza istoria unui faraon detronat care a locuit la Roma, intr-un apartament sordid de la un etaj situat undeva foarte sus, intr-o cladire oarecare."
Declinul Occidentului, Oswald Spengler

The Joke's on You

2011-04-01T11:16:00.000+03:00

filme care ne-au tras clapa. sesiune powered by Adina

Tloni

in fiecare an de Paste trec pe la parinti, ma-ndop cu friptura de miel pe care-o face maica-mea si ma uit la Isus din Nazaret de Franco Zeffirelli. il da mereu la televizor si lui taica-miu ii place, taica-miu e crestin.

si de fiecare data sunt sigur ca Isus minte, ca nu e Fiul Domnului. mai cu seama miracolele lui arata cam aiurea, pare teapa.

si mereu face taica-miu misto de mine, la sfarsitul filmului cand se dezvaluie ca Isus era pe bune Fiul Domnului. chiar si maica-mea rade ca nu m-am prins.

Stiti cum pentru toata lumea amintirea primului film vazut la cinema e ceva magic, o experienta initiatica à la Cinema Paradiso (chiar daca se intampla la caminul cultural iar filmul cu pricina e O floare si doi gradinari sau Sandocan)?

Well, in cazul meu, pe la opt sau noua ani, taica-meu a aflat ca la cinematograful din oras rula “un se fe”; el fiind mare amator de s.f. – pentru premiul intai cu coronita in clasa intai mi-a facut cadou primul volum din seria Dune. Asa ca ne-am dus. Tin minte si acum cu cata nerabdare priveam panza alba si lumina proiectorului... . Numele filmului nu ne spunea nimic, nici unul din noi nestapanind suficienta engleza at the time. Filmul se numea Alien, si am rezistat stoic privind printre gene pana in momentul cand alienul cu pricina iese din burta nustiucui, dupa care m-am prelins incet spre scaunul din fata. Nici pana azi n-am vazut vreun film din seria asta.

Adina

Bă ce m-a păcălit The Mist, ce scatoalcă mi-am luat, ce final memorabil-împuțit, în lipsa ăstui final cretinoid catartic probabil că filmul s-ar fi disipat intr-o ceață neinteresantă. Bineînțeles mi-am luat-o și de la The usual suspects, dar cel mai tare și mai tare m-a păcălit Save the green planet, te paseaza nemilos de la o extremă la alta, te convinge că fiecare opțiune e valabilă și veridică, extratereștrii există, ba nu, ei sunt rodul unei imaginații infectate social, un ba da-ba nu care se oprește într-un zid de beton ce-mi facu un cucui dureros. Tot din cutia asiatica Symbol o treabă imprevizibilă, adică ce poate fi mai imprevizibil ca apăsarea unui buton sub formă de, mă scuzați, puță, declic ce nu știi ce-o să-ți aducă. Buried sau Cubul, în general filmele care presupun claustrare și spații închise au svâcu ăsta zefelmitor și deși le bănuiești traiectoria labirintică parcă tot îți aruncă un pumn de spuză în ochi.

Tomata

Ador filmele cu final neaşteptat, cu twist de-ăla te bucuri că în sfârşit vezi o chestie la care nu te-ai gândit deloc. Primul film de gen pe care l-am văzut a fost Dot the I. Mult mi-a plăcut. Tare mult. Normal că nu zic despre ce e, că filmele astea trebuie văzute, nu povestite, că altfel păţiţi cum am păţit io cu Saw I. Am văzut fix scena explicativă, aşa că n-a mai avut nici un farmec să mă uit la tot. ;)) Din aceeaşi categorie mai fac parte: Next (cu Nicholas Cage), The Illusionist (cu Edward Norton), Awake (cu Hayden Christiensen)… uhm… că nu-mi mai vin acum… Filmele astea mi-au plăcut mult şi sper să regăsesc în lista asta şi mai multe care să-mi placă.

Deci, nu stiu sigur cand o sa postez, da' o sa o fac. promit. :)

Marian

Adina m-a îndemnat să vă vorbesc despre filme care m-au păcălit sau despre filme care m-au lăsat cu gura căscată (la modul bun). Scotocind prin cutiuţa cu amintiri am găsit o amintire plăcută despre The Game, semnat David Fincher. Când l-am văzut prima dată am avut impresia că regizorul mă ia peste picior, că îmi oferă un thriller ciudat, un joc în care şi eu şi personajul principal suntem nişte păcălici ghidaţi măiestros de un regizor talentat. Nu am bănuit nicio secundă că totul este un joc bine pus la punct, că totul este un teatru minunat perceptibil de foarte puţini.

La capitolul film care m-a prostit, care m-a dus cu zăhărelul încă de la primul teaser, trailer, poster, vă spun că am înghițit momeala întinsă de Skyline. Sincer mă aşteptam la un sf. de calitate, la un film cu extratereştrii foarte bun, plin de efecte speciale şi cu o distribuţie anonimă dar care se putea remarca. Ei bine după vreo 30 de minute eram debusolat dar speranţa că redresarea e posibilă nu a murit. Din păcate aproape de final speranţa a murit iar cu ea şi răbdarea mea. Sincer vă spun nu am fost păcălit de foarte multă vreme aşa de tare cum m-a păcălit acest film.

V-aş mai spune câte ceva despre Max Payne, Slipstream-ul lui Anthony Hopkins dar nu e momentul să o lungesc prea tare.

Matiuska

Da, mmmm pacaleli, poi ma gandeam la ele, dar totusi n-o sa va vorbesc despre un film care ma pacalise din prezentare si dezamagit/uimit dupa vizionare, pentru ca am o poveste mai nostima de dat din casa.

Asadar, se face ca eram acum ceva timp in urma intr-un concept de flirting-dating-something cu un El, si care intr-una din seri ma invita sa privim un film, stiind cumva de pasiunea asta a mea pentru vazut-placut-vorbit despre ele, filmele.

"Film??" zic eu cu privirea-mi sceptica, "nu vrei sa ne uitam mai degraba la un concert?" vazandu-l pe el, colericul, nu indeajuns de linistit pentru detaliile din viata lui, nu foarte curtenitor cu estetica asta cinematografica, "deci nu, insist, hai sa nu ne uitam la film".

Si acolo ma aflam eu dupa 2 ore, in fata ecranului, asteptand sa inceapa cel mai @_@ film din viata mea, neincrezatoare in capacitatea omului de a ma impresiona, izolata vizibil si cu cana de ceai de tei langa gura, doar-doar s-adorm in fata minunatului.

Ei bine si va spun, ca nu stiu cum mama naibi s-a intamplat, dar a fost prima ciocnire din viata mea cu Jim Jarmusch, Night on earth, despre care va pot vorbi astazi douazeci de minute, in epitete, fara sa respir!!

In ciuda faptului ca la scurt timp dupa asta intalnirile noastre au luat sfarsit, intotdeauna imi voi aminti de acest domn El asociindu-l cu mesieur Jarmusch si cu seara in care a reusit sa ma pacaleasca.

:D Happy Punked Day to you all!

Cafeneaua turistica

Shutter Island

Teddy Daniels (Leonardo DiCaprio) pleaca in misiune pe o insula, intr-un spital de psihiatrie, pentru a gasi o criminala evadata. Este real sau totul se desfasoara in imaginatia lui Teddy?

Desi constructia imaginata de Scorsese iti ofera unele indicii (mai ales visele eroului principal), totul te indeamna sa vezi realitatea din punctul de vedere a lui Teddy. Bineinteles, experimentele pe oameni, mai ales in acea perioada, sunt o realitate demonstrata, asa ca de ce n-am fi avut de-a face cu asa ceva si aici?

Vorbim de un film extraordinar, cu un final care vine sa-i intareasca calitatile. Reuseste sa iti arate cat de tributar esti unor clisee si cat de usor ai putea fi influentat de modul de prezentare a lucrurilor.

Andres

Ultimul film care s-a jucat cu mine si imaginatia mea a fost Buried. Personajul este prins intr-un sicriu, sub pamant. Am crezut ca scapa, am stiut ca nu scapa, am crezut din nou ca scapa... Ufff! Priviti trailerul. Daca aveti rabdare, desigur! Eu am avut rabdare 95 de minute. :D

Un alt film, pe care presupun ca l-ati vazut cu totii, si care s-a jucat cu imaginatia si nervii mei a fost The Black Swan. Prestatia actritei a fost nu de nota 10, ci de Oscar (unul binemeritat!), insa m-a bulversat... transformarea ei in lebada neagra a reusit sa ma pacaleasca de cateva ori. Un lucru l-am stiut cu siguranta, dorinta ei de a fi cea mai buna, de a-si face rolul perfect i-a fost calea sigura spre nebunie, dar si spre exceptional...

Mad man. Un film pe care am inceput sa il vad din greseala. Si una de tot rasul. Imi recomandase un prieten sa vad Californication. Mi-a povestit ca e vorba de un tip care face doar cum vrea el, ca face greseala dupa greseala si totusi nu ai cum sa nu-l ierti si sa nu iti placa... Ajunsa acasa ii povestesc surioarei mele dragi. Nu retinusem numele filmului si vroiam tare mult sa il vad. Ea, din descrierea mea, trage concluzia: Mad man! Asta e. Ok. Ma apuc si vad primul episod. Sunt in dubiu. Pana sa apuc sa imi dau seama ca filmul nu era nici pe de parte cel cautat, am fost prinsa. Si iata cum am vazut eu toate seriile. Genial film. Sa tot gresesc asa. Am vazut si Californication, zilele astea apare ultimul episod. E de vazut! Domnul Hank Moody e el insusi un 1 aprilie pentru toata lumea. Nu stii la ce sa te astepti din partea domniei sale.

Un alt film pe care l-am vazut din greseala (dar mi se cam intampla d-astea, hmm!) a fost The Shutter Island. Un film cu greutate, poate printre cele mai bune ale lui DiCaprio. Nu voi intra in detalii, vreau doar sa mentionez ca la final am ramas nu numai cu o migrena de toata frumusetea, dar si cu un mare semn de intrebare asupra a ce urma sa se intample: “Which would be worse, to live as a monster or to die as a good man?" Nu a fost nimic din ce ma asteptam sa fie si nici finalul nu a fost cum as fi crezut, de fapt inca ma intreb...

Filmul pe care trebuia sa il vad cand am ajuns la The Shutter Island era Inception. Mare diferenta, nu? Stiam eu ca era Leo pe acolo si gata. Dar na, m-am pacalit. Cat despre film, mi-a placut la nebunie, pana la ultimul nivel de vis si inapoi ca sa zic asa. Si mi-a placut tare mult la un moment dat cand intrebam in stanga si dreapta, in ce etapa e, al catelea vis? 3? 4? Da? Wow? Ba nu, e 3? A avut o precizie matematica, un film care te pune sa gandesti, sa calculezi, sa te faca sa fii activ in actiune. Moare acolo, moare si dincolo. Acolo se trezeste, scapa, altfel pa.

Un alt film care ar merge pe tematica noastra este The Invention of Lying. Nu ma asteptam sa fie atat de... sincer. Si cred ca vazand acel film, am realizat cat de importanta e minciuna in viata noastra. Si asta nu e pacaleala, avem nevoie sa fim mintiti!

Sper ca nu am plictisit prea rau (si daca da, pacaliti-ma ca nu), doar ca atunci cand e vorba de filme nu ma pot opri. Vorba mastii, "SOMEBODY STOP ME!"

Va doresc un aprilie cu zambet!

Anca

Booon! Văzui şi eu un film SF care mi-a plăcut. Un film în care oamenii hibernează şi maimuţele gândesc. Şi nu gândesc orişicum ci fac operaţii pe creier şi teste pe sălbaticii ăia de oameni. Pas mal pentru un film al anilor '60.

Dacă am reconsidera rezultatul evoluţiei, noi ăia din spatele unor laptopuri care mai au puţin şi crapă de-atâta praf în ventilatoare şi din cauza faptului că nu au mai fost închide de mult timp, am ajunge să trăim cu o piele de animal înfăşurată-n jurul mijlocului şi urlând cât ne ţin plămânii prin lanurile de porumb ale maimuţelor. Asta până când ajunge un echipaj din îndepărtata Terră, un om care a hibernat 2000 de ani într-o navetă spaţială făcută praf la aterizare. Şi ce rezolvă el? Descoperă că, de fapt, a făcut parte dintr-un cerc vicios, dintr-o farsă jucată de soartă şi a ajuuuuuuns ghici unde?! Nu pe o planetă unde maimuţele sunt în plină evoluţie, creaturi care consideră sălbaticii de oameni urâţi şi urât mirositori, ci pe aceeaşi planetă de pe care a plecat, în faţa maiestuoasei Statui a Libertăţii (ce mai rămăsese din ea) pe un tărâm unde libertatea sa era discutabilă, 2000 de ani mai târziu, blestemându-şi într-un final zilele şi rasa.

Phiu, greu a fost Adinuţo. Mult m-am gândit la un titlu şi-mi amintii de cinematografia de altădată... Cert e că m-a dus bine de nas o vreme (adică aproape tot filmul exceptând finalul), chiar am crezut că-i va găsi un nume noii planete.

Khronos

Deși eram foarte sceptic să urmăresc un lung-metraj de producție maghiară, până la urmă la insistențele unui prieten cine-fanatic am făcut-o și am rămas plăcut impresionat de macabrul și grotescul atât de bine controlat și expus privitorului.

Filmul se numește Taxidermia și e o bijuterie vizuală. Firul acțiunii urmărește povestea a trei generații de maghiari puțin altfel: un campion la mâncat viteză morbid de obez, un taxidermist cu specializare pe feline domestice la fel de obeze și un bărbat care ejaculează foc. Atmosfera e una murdară, întunecată a la Delicatessen, însă aici are parte de tente mult mai sumbre. Dialogul e bine punctat cu doze concentrate de umor negru, iar finalul pune în fața privitorului o operă de vivisecție transformată în sculptură.

Însă cel mai bine e să urmăriți filmul, în cazul de față cuvintele sunt superficiale pe lângă bogăția imaginilor.

Stalker

"pentru tema data m-am dus cu gandul la doua filme despre care o sa si vorbesc putin. in general nu prea imi plac filmele care te plimba cu zaharelul, care te pun pe niste sine, ca mai apoi sa te deraieze sau ceva de genu'. se mai intampla, ce-i drept, sa gasesti interesant schimbul asta de linii....asadar, filmele-pacaleala sunt: "the usual suspects" si "fight club"! primul, cu un final care mi-a placut, al doilea, cu un final care nu mi-a placut. poate e din cauza ca la momentul vizionarii in cazul primului nu aveam asteptari prea mari, pe cand in cazul lui "fight club" asteptarile mele erau mari! poate daca as fi citit cartea stiam la ce sa ma astept:)! in orice caz, "the usual suspects" cu kevin spacey in forma maxima, e exemplul clar cum un final reusit poate influenta perceptia generala despre un film si cum poate sa-i ridice cota! dincolo, "fight club" cu un final ce pare ca a plagiat "the usual suspects", nu face decat sa strice impresia general buna pe care mi-o produsese pana atunci vizionarea si sa ma faca sa afirm ca filmul este supraevaluat(aici am dreptate:)! in fine, astea sunt doar parerile mele, dar whatever you do, don't drop the soap!

Stefan

"Initial a fost entuziasmul starnit de un trailer care promitea ca filmul sa ridice horror-ul la un nivel nemaintalnit. Mai ales ca semnatura regizorului avea greutatea unui monolit : Raimi.

Numele acestuia ma transpune instantaneu intr-o seara de vara, de mult trecuta, cand, in lipsa de altceva, zgaiam ochii la Italia 1. Berlusconi inca nu descoperise conceptul pay-per-view. Cel putin, nu in materie de televiziune. Am vazut atunci un film senzational pentru un adolescent abia iesit din anii cenusii ai raiului comunist … Este vorba de “Army of Darkness” …

Meritul lui Raimi a fost acela ca a reinventat stilul horror, inserand un soi de umor care dus la aparitia unui erou nou, “Ash”, interpretat admirabil de Bruce Campbell. Personajul ala a devenit, in ultima instanta, blestemul lui Bruce, acesta neffind capabil sa impiedice identificarea sa ulterioara cu eroul trilogiei “Evil Dead”. Pe undeva, nici Raimi nu a scapat de vina de a fi creat un personaj perfect, lucru ilustrat de “Drag Me to Hell” …

Apoi a fost dezamagirea ...

In 2009, am asteptat ca Raimi, venit dupa o calatorie banoasa in universul Marvel, sa demoleze stilul horror si sa-l reinventeze inca o data. De aici a venit marea dezamagire. Sau pacaleala, daca ar fi sa ne luam dupa senzationalul trailer care m-a facut sa tropai de nerabdare. Raimi nu a oferit o viziune noua ororii. Filmul sau a fost un funny-horror din care a lipsit ingredientul care, altadata, il facea perfect. Adica individul acela aparent prostanac interpretat de un actor pe care Raimi ar fi putut sa il aduca cu el la reintoarcerea in lumea intunericului, macar din recunostinta pentru succesul pe care i l-a garantat cu cateva zeci de ani in urma …

Am vazut “Drag Me to Hell” cu amaraciunea cuiva care isi dadea seama ca vazuse deja filmul, in parte pentru ca aveam senzatia ca este exact acelasi stil care facuse furori in anii ’80 si care nu se prea potrivea anului 2009, iar, pe de alta parte, pentru ca absolut fiecare scena interesanta a filmului fusese deja insearata in trailer.

Paradoxul este acela ca “Drag Me to Hell” este un film bun de tot, insa dezamagirea a fost imensa pentru ca aveam motive sa astept cel mai mare film horror din istorie. M-am ales cu o pacaleala … Ar mai fi “Season of the Witch” dar acela este prea prost pentru a fi luat in considerare … "

Alin

Pacaleala servita la rece ramane totusi o pacaleala la fel de mare. Stii ca ea este acolo inca din primele minute, insa vrei sa vezi de unde isi va face aparitia, iar asta nu schimba deloc concluzia. Este cazul lui Mr. Nobody, film care daca se vrea profund ori filosofic, atunci inseamna ca eu nu l-am priceput prea bine.

Una din ideile de baza ale acestui film se refera la faptul ca daca refuzi sa faci o alegere, atunci posibilitatile si consecintele iti raman la dispozitie. Asadar, daca nu alegi nimic intr-un moment critic al vietii, atunci ai posibilitatea de a avea trei neveste sau de a muri in trei feluri diferite (macar nu in acelasi Univers). O alta idee, interesanta in general, dar obositoare in cazul de fata, este cea a 'efectului fluture', sau cum este exprimata aici: 'daca pierzi numarul de telefon al persoanei iubite fiindca a inceput sa ploua atunci cand stateai cu hartia in mana ca un *insert name here*, atunci poti sa dai vina pe un brazilian pentru ca a stat acasa sa isi fiarba un ou in loc sa mearga la munca, contribuind astfel decisiv la formarea ploii fatidice.'

Nu va lasati pacaliti, Mr. Nobody este un film in care nu se intampla nimic.

Cinefilescu

eu am fost păcălit o lume întreabă a fost păcălită de un film anume.

nu e vorba despre o surpriză de tipul Doamne, nu-mi imaginam să fie atât de bun! (sau rău).

ci despre o păcăleală instituționalizată.

exact, filmul era cu și despre păcăleli.

despre cacealma, mai exact.

și personajele se cacealmizau „într-o veselie”, vorba ardeleanului sobru și mai greu de păcălit.

iar noi, spectatorii, încasam cacealmalele înzecit.

și, scenă după scenă, realizam cacealmaua totală care ni se servise.

Doamne, nu-mi imaginam ca o păcăleală să fie atât de bună!

a început prin a ne duce cu zăhărelul,

a continuat prin a ne fraieri,

și a terminat prin a ne păcăli.

una peste alta, ne-a oferit... exact ce ne-a promis.

noi suntem de vină că n-am prins de la început promisiunea.

l-am mai văzut de câteva ori, dar tot cu teama că voi fi păcălit și acțiunea se va desfășura altfel.

aaa, să nu uit: eu nu v-am păcălit – filmul chiar există, este Maverick.

este genul de film căruia, dacă i-aș dedica un articol, i-aș acorda 5 stele (din 5).

dar n-o să-i dedic vreun articol, pentru că la apăsarea butonului „Publică” cine știe ce surprize aș avea.

Mihai

Pacalelile fac deliciul unui film, oricine a fost tras in teapa de cate un film pe care era absolut sigur ca-l ghicise din start sau macar pe parcurs, dar ca devenise cu totul previzibil. Ei bine tocmai cand am acel sentiment usor euforic cand simt ca stiu totul (cui nu-i place sa aiba dreptate) ca la sfarsit sa-mi pice falca de gresit ce gandeam, tocmai atunci un film imi place cu atat mai mult. Exemplu cel mai recent, fara s-o lungesc, ar fi "Biutiful" de Innaritu. Spre rusinea mea nu mai vazusem pana atunci vreun film de el, desi auzisem o gramada, iar cand am primit invitatia pentru "Biutiful" n-am ezitat. Sceptic fiind sau mai bine zis increzator in propria-mi putere, cam 90% din predictiile mintale facute pe parcursul filmului au fost gresite, evident am ratat toate fazele esentiale. In special finalul, si cu asta inchei, finalul deja ma adusese intr-o stare incat speram sa fie un film cu finish american, in care scapa toti, dar Uxbal n-a avut soarta asta. Inedit mi s-a parut finalul cu Ana in pat (care e genial) sau posibila revenire a lui Ige (Igei?) de care inca nu sunt convins. Era sa uit, nici gluma cu nasul n-o anticipasem. "Biutiful" m-a pacalit intr-un mod extrem de placut si va invit sa va pacaleasca si pe voi!

Radu

Am stat şi m-am gândit, şi-ar fi mai multe. O să mă sustrag din cercul suspecţilor uzuali şi filme pe buzele oricui, aşa că până la urmă am ales să scot în prim plan.. Les Diabolique (1955); un film fraţuzesc vechi, care are ş-un remake ceva mai recent (1996), pentru cei care strâmbă din nas la antichităţi desaturate. Sharon Stone şi Chazz Palminteri incluşi în cel din urmă menţionat.

Nevasta şi amanta unui bărbat bădăran, hotărăsc să-i vină de hac ăstuia. La scurt timp după actul comis, cadavru dispare şi întâmplări stranii le bagă în sperieţi pă ambele muieri.

Un film văzut în ambele variante, cu ani buni în urmă.. pe când savuram la greu HBOu'. Ţin minte că finalul m-a surprins într-un mod ceva mai profund faţă de altele (la acea vârstă), şi probabil de aia mi-a sărit printre primele în gând.

Piratucinefil

Fiind un fan al desenelor animate Dragon Ball Z care mi-au incantat copilaria o sa arunc cu oua stricate in filmul Dragonball:Evolution lansat in 2009.Film adaptat dupa popularele serii manga,anime Dragon Ball Z create de Akira Toriyama,foloseste materialul original doar ca material de inspiratie si astfel se ajunge la o chinezarie cinematografica made in SUA.O ecranizare care a fost mult asteptata distrusa inca din fasa odata cu alegerea distributiei,nu a respectat nici povestea, nici personajele, nici locul unde se petrec aventurile care te-a dus de nas pe toata perioada celor 84 de minute oferindu-ti un final in care "bad guy" adica Picollo(machiat,imbracat camuflat si cu o Masca in genul lui Jim Carey) supravietuieste.Un final ce da spre o a doua parte daca se va face vreodata.Dupa incasarile modeste pe masura ar trebui sa ii convinga pe producatori sa porneasca in cautarea celor sapte bile magice pentru a-l invoca pe Shenlong (dragonul magic din aur) sa le implineasca o dorinta arzatoare: un film mai bun. :))

Numa asa nu mi-l imaginam pe Goku:

George

SPOILERS. Citind propunerea Adinei m-am si intristat putin, pentru ca pregatesc de mult postarea "Filme care nu sunt ce par a fi", exact cu aceeasi idee. Insa pentru o cauza nobila imi rup de la blog colosala farsa de marketing Inglourious Basterds!

Acel blestemat tren blindat / Quel maledetto treno blindato / Inglorious Bastards a fost unul dintre filmele care mi-au marcat adolescentza: ochelarii de soare si jacka de motor a eroului principal, cum ii baga creionul in creier pe dupa ureche unui nazist si cum il ineca in solutie de developat pe altul... In acelasi timp, asteptam de mult ca Tarantino sa abordeze si alt gen (personal, il vedeam facand Alien 5 - cum ar fi fost?!), asa ca m-am bucurat sa aflu ca pregateste o varianta pulpoficţionată a lui Acel blestemat tren blindat (gen Angela Ciochina in varianta Skunk Anansie), mai ales ca ma punea in pozitia de connaisseur hârşit.

Buun, si ma duc cu Maria la film... si iesim stupefiati de cat de tare fusesem trasi pe sfoara! Nici gand de remake dupa ABTB (nu mai mult decat Ocean's Eleven e remake dupa Heat), chiar daca ambele pornesc de la aceeasi idee, a scursurilor armatei devenind eroi, care in ABTB era tema principala, pe cand in IB este doar un pretext. Legatura cu ABTB, trambitata inainte de premiera, fusese in realitate doar o smecherie geniala menita sa ascunda (acum pot s-o zic, ca am vazut toti filmul) ca, de fapt, este un film despre asasinarea lui Hitler - reusita! Dar cum altfel ar fi putut ditamai Tarantino sa faca filmul asta fara sa se afle imediat despre ce era vorba?

„I have tried in my way to be free”

2011-03-31T17:06:00.001+03:00

Freedom - câteva cine-definiţii

a refuza otrava civilizaţiei:

Into the Wild, 2007, d. Sean Penn

a nu te (mai) teme de moarte:

Des hommes et des dieux, 2010, d. Xavier Beauvois

a îmbrăţişa propria-ţi nebunie:

Apocalypse Now, 1979, d. Francis Ford Coppola

a învăţa să apreciezi beneficiile libertăţii negative (‘the distopian way to freedom’):

The Handmaid's Tale, 1990, d. Volker Schlöndorff

Nineteen Eighty-Four, 1984, d. Michael Radford

Rethinking Col. Kurtz

2011-03-28T21:36:00.000+03:00

Essentially, what I tried to do, and am still working on was to rethink the character of Leighley (later Col. Kurtz) from a doped-up madman, to a sincere, rational - maybe even great officer who finds himself totally at odds with the Generals in command, and gives way to his own instincts about the way to wage this war. He believes the war must be fought with everything, that it cannot be limited war insofar as the V.C. are not fighting a limited war. Consequently, he gives way to his irrational parts, the 'savage' parts in all of us - sort of like opening a Pandora's box - like teaching innocent natives how to kill with modern weapons, and reawaking almost forgotten lusts for killing and savagery. But in doing that, he is also kindling those near forgotten lusts in himself as well. Leighley is an extraordinary man, because he always tells the truth - but he goes too far, and he is consumed by it.

I guess that's what this movie is really about. About facing the truth, and then rising beyond it. We will never get past Viet Nam if we sweep it under the carpet -we must face it, head on, as ugly and horryible as it will seem out in the open. And then by facing it, we can put it behind us. (…)The interesting thing about this character is that he is whole, he is irrational and rational all in one, and that is what people are like.

Francis Ford Coppola

other noteworthy letters:

Philip K. Dick

Sigmund Freud

Matt Stone

Kid's Play

2011-03-27T15:55:00.000+03:00

Velvet Goldmine, 1998, d. Todd Haynes

The Spirit of the Beehive, 1973, d. Víctor Erice

Steve Harley&Cockney Rebel - Sebastian

The Spirit of Spanish Cinema

2011-03-25T17:06:00.000+02:00

The Spirit of the Beehive, 1973, d. Víctor Erice

'The Spirit of the Beehive' is one of those seminal movies that seeped into my very soul - Guillermo del Toro

Începe cu „a fost odată”, aşa cum Frankenstein, filmul din film, are o introducere în care suntem avertizaţi că e vorba de o poveste şi „nu ar trebui să o luăm foarte în serios”. Dar tocmai asta se întâmplă, pentru că The Spirit of the Beehive e un fel de cautionary tale despre forţa imaginaţiei şi în ultimă instanţă, a cinematografiei.

Într-un orăşel din Spania, la sfârşitul Războiului Civil, este proiectat filmul Frankenstein, pe care micuţa Ana nu-l înţelege dar care o impresionează puternic. Datorită maliţioasei surori mai mari, Ana este convinsă că monstrul din film e real şi locuieşte într-o clădire abandonată de lângă oraş. Ea ajunge să îşi creeze în jurul acestuia propria lume imaginară, care, ca şi cea a fetiţei din El Laberinto del Fauno, are o inevitabilă ciocnire cu realitatea brutală a războiului. Şi ceilalţi membri ai familiei au propria lume în care se retrag - tatăl e pasionat de studiul albinelor iar mama scrie unui destinatar necunoscut lungi scrisori confesive pe care sfârşeşte prin a nu le mai trimite. Aceste lumi nu se intersectează una cu alta, iar când, în cele din urmă, se produce criza, neînţelegerea şi lipsa de comunicare au consecinţe tragice.

O temă majoră a filmului e izolarea, evocată prin imaginile dezolante ale câmpiilor lipsite de vegetaţie ale Castiliei dar şi prin scenele de interior, membrii familiei nefiind arătaţi niciodată împreună în acelaşi cadru ci mai degrabă în meditaţii solitare. Oraşul însuşi e izolat de Istorie, care răzbate doar accidental până la el. Această alienare ţine de o a doua dimensiune a filmului: critica la adresa regimului dictatorial al lui Franco, susţinută pe structura metaforică a filmului şi printr-un vocabular cinematografic al aluziei.

I took off the mask and looked in the mirror

2011-03-24T00:28:00.001+02:00

Screencaps from: Five Easy Pieces, Alice in the Cities, Violette Noziere, Schindler's List ; special guest star: Mr. Bowie

"Now I fear the mirror may disclose
The true, unvarnished visage of my soul,
Bruised by shadows, black and blue with guilt."

Happy yet?

2011-03-21T13:09:00.000+02:00

"Aceeaşi încredere în capacitatea noastră de a ne autoinduce fericirea se află la baza obsesiei contemporane privind sănătatea. Ce este sănătatea, corect înţeleasă, dacă nu un fel de permisiune de a trăi în pace cu trupurile noastre, de a fi fără griji? Astăzi însă, ni se cere să rezistăm cât mai mult posibil propriei mortalităţi. (...) Durata – rezistenţa cât mai îndelungată – devine valoarea supremă, chiar dacă ea ajunge să fie obţinută cu costul unor restricţii teribile şi implică privarea de unele din cele mai bune lucruri pe care lumea le are de oferit.

Din acest punct de vedere, vânătoarea fumătorilor, acum expulzaţi din aproape toate locurile publice, aduce cumva cu un exorcism colectiv, ca şi cum o societate întreagă doreşte să se absolve de vina de a fi găsit odată plăcere în ţigări. În Franţa, fotografii cu Jean-Paul Sartre şi Jacques Chirac fumând au fost retuşate pentru a elimina obiectele ofensatoare, aşa cum sovieticii procedau cu liderii indezirabili."

Pascal Bruckner, Condemned to Joy, integral aici

Food as Metaphor

2011-03-20T17:56:00.001+02:00

The Age of Innocence, 1993, d. Martin Scorsese

I am Love, 2009, d. Luca Guadagnino

... both films are using food (porn) to make the opposite point. Extravagant but unappetizing dinners standing for a soulless, stale aristocratic life Vs. food as a way to the awakening of the senses and self-discovery.

Colaj cu T.S. Eliot şi Oraşul Întunecat

2011-03-17T16:23:00.001+02:00

TWELVE o’clock.

Along the reaches of the street

Held in a lunar synthesis,

Whispering lunar incantations

Dissolve the floors of memory

And all its clear relations

Its divisions and precisions,

Every street lamp that I pass

Beats like a fatalistic drum,

And through the spaces of the dark

Midnight shakes the memory

As a madman shakes a dead geranium.

Fragmente din Rhapsody on a Windy Night, by T.S. Eliot

Imagini din Dark City, 1998, d. Alex Proyas

Jodorowsky's Comics

2011-03-16T12:05:00.000+02:00

La varsta de sapte ani am descoperit in gradina o mica masinarie. Mi-am zis ca trebuie sa o pun in functiune. La paisprezece ani m-am intors in gradina, care acum era un parc. Masina crescuse. N-am putut obtine un raspuns. Timpul trecu. De fiecare data cand ma intorceam, masina si vegetatia din jur erau tot mai mari.

La batranete, omul se intoarse. Masinaria era infinita.

Trebuie sa intru inauntru. Inainta kilometri intregi prin tunele, dar masina tot nu se puse in miscare. La ce serveste oare masinaria asta? Cand incepu sa agonizeze, se trezi din nou in gradina unde gasise prima oara masina. Stiu la ce serveste: e de ajuns sa trag de maneta asta ca sa lanseze stiletul care imi va stapunge inima.

Despre practica avocaturii in Evul Mediu

2011-03-14T16:13:00.001+02:00

Caz 1: The State vs. The Pig

Caz 2: The “Unnatural act”

Caz 3: The unfaithful wife

Secventele sunt din The Hour of the Pig (cu proaspat oscarizatul Colin Firth) in care sunt exemplificate cateva cazuri de procese reale intentate animalelor de-a lungul timpului. In Evul Mediu acestea erau considerate responsabile in fata legii in egala masura cu oamenii pentru prejudiciile aduse si faptele criminale comise - ceea ce presupunea conditii egale de detentie si dreptul de a fi reprezentate in instanta. Alas, people had few ways of entertaining themselves back then.

Una din cele mai populare sentinte era anatema - mai ales cand invinuitii erau daunatori de genul lacuste sau rozatoare - aceasta avand si calitatea de a fi foarte practica. In cazul in care animalele invinuite dispareau era clar ca anatema "a functionat". In cazul in care ele ramaneau, esecul anatemei se datora evident pacatelor poporului. In orice caz, prestigiul bisericii ramanea intact si autoritatea sa ireprosabila. A win-win situation.

... în care Mr. Cohen aduce primăvara

2011-03-10T23:49:00.000+02:00

pe care o ţine ascunsă sub aripa hainei, încleştată în îmbrăţişare.

„În Montreal, primăvara e ca o autopsie. Toată lumea vrea să vadă măruntaiele mamutului congelat. Fetele îşi smulg mânecile, iar carnea lor e dulce şi albă ca lemnul sub coaja verde.

Primăvara vine în Montreal ca un film american despre o poveste de iubire pe Riviera şi toată lumea trebuie să se culce cu câte un străin şi deodată luminile din sală se aprind orbitor, căci s-a făcut deja vară, dar nu ne pasă, pentru că primăvara este puţin prea pretenţioasă pentru gustul nostru, puţin prea efeminată, ca blănurile din W.C.-urile hollywoodiene.

Primăvara este un produs exotic de import, asemenea accesoriilor erotice de cauciuc din Hong Kong, le vrem doar pentru o după-amiază specială, după care a doua zi votăm taxe vamale, dacă e nevoie. Primăvara trece prin mijlocul nostru ca o studentă suedeză în vacanţă, care se duce la un restaurant italian pentru a experimenta mustăţi, fiind asaltată de replici ale străvechiului Valentino, dintre care alege la întâmplare o caricatură.

Primăvara vine în Montreal şi stă atât de puţin încât poţi să precizezi ziua şi să nu îţi faci nici un plan pentru atunci.”

Leonard Cohen, Frumoşii învinşi

cinefilELE

2011-03-08T19:16:00.000+02:00

de 8 martie avem o noua sesiune powered by Adina, care ne provoaca sa dam in vileag preferintele si obsesiile cinefile cu care ne exaspereaza sau ne incanta, dupa caz, surorile, prietenele, bunicile, etc.

Tloni

cand eram mic bunica-mea imi povestea foarte des Pe Aripile Vantului. din pacate n-a avut niciodata sclavi, dar in timpul razboiului familia ei a fost fugarita de rusi sau asa ceva, deci se regasea un pic in filmu asta. cand m-am dus la scoala am aflat cu surprindere ca sudistii, sclavagistii, curvele si KKK erau de fapt oameni rai.

Khronos

Dintre toate prezențele feminine din proximitate cel mai ușor mi-e să analizez filmele jumătății mele mai bune. Topul ei începe cu povestea psihedelică a lui Aronofsky - The Fountain (urmărită şi de trei ori în aceeaşi zi), plasată undeva sus de tot ca mai apoi să coboare printre Han Solo, Grave of the Fireflies și seria The Girl with the Dragon Tattoo, The Girl Who Played with Fire & The Girl Who Kicked the Hornets' Nest alături de multe alte titluri. Un clasament mai mult decât decent la care se adaugă şi câteva serii pe măsură începând cu South Park şi terminând cu Boardwalk Empire, listă de preferinţe care se intersectează frecvent cu sistemul meu de valori aşa că aici nu am de adus obiecţii.

În ceea ce priveşte cosa nostra, dacă stau bine să cuget, nu găsesc nicio membră a familiei care să fi agreat produsele clişeistice obosite expulzate pentru gospodine de obicei în intervalul orar 14:00-20:00. În schimb pot cita o listă de filme româneşti cât de cât simpatice pe care o mare parte din generaţia X le-a tolerat, dacă nu chiar agreat într-o perioadă sau alta a maturizării cinefile. Titluri care mi-au fost recomandate de-a lungul anilor de aceste personaje feminine familiale. Filme simple precum Brigada Diverse, Nea Mărin Miliardar, Operaţiunea "Monstrul", sau chiar titluri superioare de import: Lawrence of Arabia, Spartacus şi On the Waterfront.

Adina

Doamne cât trag de sormea până o conving să vadă un film bun, dar merită efortul, uite așa a ajuns ea obsedată de Jared Leto și de Recviem for a dream, am plânsără în hohote dimpreună la Hatchiko, îi mai plac dulcegărele precum Amelie și Everything is illuminated, deci în ceea ce o privește pe sormea n-am nimic de obiectat, dar dacă e să întorc pagina la propoziția mama are mere, căruțe cu mere repetitive, mă apucă damblaua, n-o înțeleg pe mama, cum să te uiți frate la The Long Kiss Goodnight de mai bine de 10 ori sau la The day after tomorrow, ah da, mama are un apetit pentru apocaliptic nesățios, s-ar uita la I am legend zi și noapte, ca să nu mai zic că a văzut toate filmele cu Mel Gibson și...Dolph Lundgren :D. În ceea ce le privește pe amicele mele practicăm ceea ce se cheamă filmu-fetiș, le sun: bă, uita-ți vă la Anticrist, după care ne întălnim la o cafea, ne uităm strabic una la alta și nu mai terminăm cu interjecțiile pe marginea ceștii :D.

Tomata

Nu prea mă mai uit la filme cu altcineva în afară de prietenul meu, dar asta nu înseamnă ca nu vorbesc cu fetele despre ele. De exemplu, cea mai bună prietenă a mea, cu care de obicei merg la cinema la filmele cu Johnny Depp, cred că se uită la unele filme numai pentru bărbaţii care joacă. De când s-a îndrăgostit de fermitatea lui Christian Bale în Equilibrium, a reuşit să mă molipsească şi pe mine şi savurez orice film cu el. Avem gusturi asemănătoare când vine vorba de bărbaţi, aşa că de cele mai multe ori mergem împreună la filme când ne interesează vreun actor. Apoi, am altă prietenă care s-ar uita numai la filme de dragoste şi comedii romantice. Când simte nevoia să plângă, pac, îşi pune The Notebook şi lacrimile încep să curgă. Iar mama mea... ca orice femeie trecută de a doua tinereţe, savura filmele cu Steven Seagal. Acum nu prea se mai uită la filme.

Veone

Exista DVD-uri care ofera, ca special features, comentarii ale cineastilor, care explica anumite scene, personaje sau idei; rostul acestor adaosuri este o experienta cinematografica mai bogata. Desigur, aceste bonusuri nu pot fi mutate de pe un DVD pe altul, fiecare referindu-se la filmul sau. Eu am insa ceva mult mai pretios: un special feature valabil pentru orice film, aplicabil la orice DVD. Se cheama The Ideal Partner To Watch A Movie With si este, sunt convins ca v-ati prins deja, sotia mea. Exista companioni de film care vorbesc prea mult sau, dimpotriva, nu scot absolut niciun sunet, ca si cum n-ar fi acolo, in vreme ce altora li se pare interesant sa faca caterinca, ceea ce poate fi OK la un film prost, dar, la naiba, caterinca la Kurosawa?! Maria, in schimb, rade cand e de ras (si prietenii stiu cum rade Maria!), vorbeste cand e de vorbit, tace cand e de tacut, se baga in mine cand apare violatorul din Deliverance, ma tzastaie cand fac o gluma groasa si, cu mutritza ei de inger, in timp ce stam comod in pat si ne uitam la film, pravale cate o judecata sobra de genul: "Criticii or sa-l desfiinteze!" sau "Scenariul prezinta deficientze de neiertat!"

Marian

Uite că veni 8 martie şi Adina mă rugă să vorbesc puţin despre oala cinefilă din care gustă femeile din viaţa mea. Încep şi eu cu prietena mea cu care impărtăşesc doar filme romantice sau comedii. Nu-i plac filmele politice, sf-urile sau cele de groază şi nici nu are timp şi răbdare să fac experimente cu filme obscure, aşă de multe ori ne uităm la filme diferite. Din ce am observat eu cu toţii avem un film sau două pe care le revedem cu plăcere ori de câte ori avem nevoie de un impuls, dar sincer nu înţeleg cum cineva are răbdare să vizioneze de mai multe ori la un film ca Persuation. Pentru mine e un film plictisitor, un film cu o poveste de dragoste desprinsă din cărţi şi dintr-o epocă trecută la care nu aş rezista să mă uit nici măcar 30 de minute. Pe lângă acest romantism de secol trecut am mai observat că A walk to remember sau Love Actully sunt remedii bine venite.
Ajungând la partea maternă vă spun că mama nu are un film preferat dar s-ar uita de 100 de ori la Pretty Woman. Cel mai adesea ea se multumeşte cu filmele difuzate de Pro Tv la opt seara şi dacă le-a mai văzut preferă un serial ca Whitout a Trace de pe Pro cinema. Dacă e să-i propun ceva acceptă fără discuţii atata timp cât nu e un film de groază. De cealaltă parte, mama prietenei mele se uită la filme pe care le găseşti pe Diva Channel dar nu refuză niciodată un film cu Steven Segal care este preferatul ei. Norocul meu este că atunci când merg în vizită fiecare are televizorul lui.
Pe lângă aceste doamne distinse vă mai spun că am o colegă de muncă ce nu mă mai lasă să-i recomand filme pentru că ea consideră că orice film cu violenţă are impact asupra stări tale psihice şi fizice.
Indiferent de gusturi eu le urez tuturor femeilor La Mulţi ani de 8 Martie!

Ștefan

“Asta este un film pentru mine!” …
In general, a auzi expresia asta ma face mai fericit decat insasi filmul in cauza, pentru ca reprezinta nimic altceva decat un preambul pentru doua ore linistite alaturi de femeia pe care o iubesc, departe de grijile jobului, de stresul provocat de facturi, drumuri distruse, politica si orice alta mizerie care da un iz amar vietii de zi cu zi …
Genul filmului are mai putina importanta, pentru ca ea are incredere in alegerile mele, desi, uneori, ne trezim, dupa cateva minute, ca ne uitam unul la altul si realizam ca ne pierdem timpul degeaba, cum a fost in cazul “Death Proof”, un film nascocit de Tarantino, pe care pariez ca l-a uitat déjà …
Ii plac filmele desprinse din zona glamour a vietii, asa ca a devorat cele cateva episoade ale singurului sezon al “Cashmere Mafia”. I-au placut iconicul “Devil’s Wears Prada”,”Confessions of a Shopaholic” si “Bride Wars”, pentru care a stat treaza la o ora mult peste limita sa de rezistenta. Mai ales pentru ca urma propria noastra nunta …
A adoptat emotional, fara reserve, cateii din “Marley and Me” si “Hatchiko”, si a fost emotionata violent de “If Only”(care mie nu mi-a spus mare lucru), sau “The Boy in the Striped Pyjamas” ,“Changeling” si “The Curious Case of Benjamin Button”. Pentru ea, cel mai bun film al anului 2010 a fost, fara vreo sansa de a ii schimba vreodata parerea, “Shutter Island” …
In general, de multe ori, nici nu conteaza filmul. Conteaza doua ore, in care suntem impreuna, departe de lumea nu doar dezlantuita, ci iesita de-a dreptul de pe orbita …
Asa ca,daca 8 Martie poate insemna si un film bun vazut impreuna, pentru noi, mai mereu este 8 Martie …

Anca

Despre mama am numai cuvinte de laudă, spre deosebire de alte mame nu mi-a îmbuibat capul cu filme proaste când eram mică (poate doar uneori mai căscam şi eu gura la Tânăr şi neliniştit de care s-a săturat şi ea după câţiva ani) deci nu am ce să-i reproşez. Avem şi un punct de intersecţie în ceea ce priveşte genul de filme preferate şi anume filmele după cazuri reale, cele istorice, etc., fapt care nu face decât să mă bucure că pot savura un film bun alături de ea (deşi asta se întâmplă foaaaaarte rar deoarece nu mai locuim de muuuult timp în aceeaşi casă). Deşi nu a făcut parte din elita societăţii s-a cultivat singură şi a ştiut să aleagă ce e mai frumos, mi-a insuflat pasiunea pentru lectură (de calitate) şi pentru filmele sănătoase. Că eu pe parcurs am "deraiat" şi am început să mă uit mai mult la drame şi la chestii ciudate e partea a doua...

Pantacruel

înainte de toate, aș spune că mă enervează teribil sesiunile astea blogo-cinefile pe teme date. să presupunem că am glumit. îmi place să le citesc la alții, nu să fiu eu, însă, cel care trebuie să se dea de-a berbelacu’ în ditamai spectacolu’. pe de altă parte, nici nu pot refuza o astfel de invitație.
tema din episodul de azi este despre femei si filme.
despre filmele/serialele tâmpite și enervante pe care le preferă blondele, brunetele, nevestele, mătușile, condeierele de la birou, bunicile, amantel și celelalte femei din viața noastră. și uite cum m-am lungit eu aiurea și deja i-am pierdut pe drum pe cei câțiva cititori/curioși binevoitori.
asa stând lucrurile, mi-am adus aminte de faimosul și îndrăgitul colin firth. (vă spun imediat și f pe scurt de ce)
nu cu mulți ani în urmă, eram aproape exasperat de pasiunea pe care nevastă-mea și mătușă-mea - fara sa se fi vorbit între ele inainte - o aveau pentru un anume colin firth. un actor “f drăguț și un barbat adevarat”, cică. ambele văzuseră și rererevazuseră serialul realizat de bbc, placut dar un pic cam tâmpițel după gusturile mele (na că am atins și tema propriu-zisă!) – ‘pride and prejudice’.
de atunci, cum îl vedeam pe firth, cum mă apuca febra/durerea de cap. iar televiziunile il programau pe domnul perfect gentleman (parca intentionat) weekend de weekend. asa am ajuns sa urmaresc cu mare atentie prestatiile lui colin f si, culmea!, sa il indragesc! ba chiar mi se parea ca devine tot mai bun si mai puternic de la film la film. inebunisem eu de tot sau ce ma-sa era la mijloc?
pragul minim l-am atins anul trecut, cand, dupa un minunat si inubliabil ‘a single man’ m-am trezit că sufăr pentru colin firth care pierde oscarul în fața lui, măi să fie!, jeff bridges... anul ăsta, firește, îi țineam din nou pumnii englezului, după alt rol de 5 stele în ‘the king’s speech’. chiar dacă nu-i acordam șanse în fața rolului fără cusur reușit de bardem.
și cred că ar mai fi multe de spus despre talentatul domn, însă nu acum și nu aici.

Irina

In primul rand, e mama. Care se uita cam la orice film cu Patrick Swayze si Richard Gere. N-am intelesc cum poate o femeie sa suspine la aceleasi mutre de 25 de ani, de cand o cunosc eu, cel putin. Dar daca ma uit ca-i tot cu taica-miu, inteleg. Deci, orice e cu astia doi, merge!
Bunica, are o competite secreta cu Tanar si Nelinistit. Anul asta face 88 de ani, nu mai stie cate episoade are, dar tine cu dintii de avansul pe care-l are in fata serialului. Ii mai placeau Fetele Gilmore, ceea ce mi se pare o chestie chiar avantgardista pentru ea, si o apreciez.

Prietena mea cea mai buna este indragostita de House. La modul aproape erotic vreau sa spun. Cred, dar nu sunt sigura, ca urmareste cat de cat si actiunea... dar nu bag mana in foc c-ar cunoaste alte personaje din film. Cel mult o stie pe Cuddy, si asta doar pentru ca-i este rivala. Pe langa asta, ea este obsedata de filmele de groaza. Nu conteaza daca sunt bune, proaste, daca le-a mai vazut sau sunt noi. In facultate si la master am "invatat" impreuna. Cand la mine efectul cofeinei se ducea iar la ea abia se instala, ii puneam un film- o imbrobodeam ca era sa fac pe mine cand l-am vazut prima data- ma intorceam cu spatele si ma culcam. Ea ma tot zgaltaia, sa ma uit la faze, iar eu ii ziceam sa stea linistita, ca eu aud, si imi imaginez ce se intampla.

Mona

Intorcandu-ma putin in timp imi aduc aminte acum ca primul film la care m-au dus ai mei la cinema a fost The silence of the lambs si imi amintesc perfect cateva screenshoturi din el din perspectiva ochilor mei de copil. Mai in gluma sau in serios mereu ii luam pe ai mei peste picior din cauza asta, si privind acum ca filmul este din '91 adica de pe vremea cand eu aveam fix 5 anisori, imi ridic o spranceana catre mama pe care cred ca n-o deranja deloc sa-mi arate the best psychological thriller of all in perioada aceea.
Maica-mea, caci de fapt de asta ne-am adunat aici, e ziua ei si trebuie s-o rasfat cumva vorbind-o pe la spate, avea o mega obsesie imprumutata de la tata cred, pentru Al Pacino. Adica unde era Al Pacino pe sticla, era si mama si de multe ori eram si eu. Si obisnuiau ai mei sa inchirieze casete video, probabil stiti toti despre ce vorbesc, dar multe dintre ele se repetau iar maica-mii i se bulbucau ochii cand dadea peste filmul asta al lui Al Pacino: Sea of Love, despre care n-o sa va vorbesc, in schimb o sa va las melodia care se tot repeta in film si pe care mi-o amintesc si azi, din cauza re-re-revizionarii lui.
Mama, la multi ani!

Diana

Pentru mine filmele sunt strans legate de sora mea, cred ca am petrecut sute de ore benoclandu-ne la tot felul de productii mai mult sau mai putin cunoscute. Pierdeam zile/nopti in sir cu maratoane de filme. De 8 martie nu pot sa scriu decat de bine despre ea :) Sormea e furnizoarea de filme, ea le alege, le culege, si mi-a inspirat pasiunea pentru cinema :d Plus ca suntem la unison cu orice parere aproape: Almodovar e tare, ne place Woody Allen, Bunuel, Bergman, m-a pus sa ma uit (din fericire) la Fellini, la filme dubioase la care nu m-as fi uitat nici sa ma tai singura (ex: la niste filme de Lina Wertmüller). Rar se intampla sa avem pareri diferite, de obicei desfiintam sau adoram un film, asa ca cel putin pe tema asta nu ne certam.

Schizoid

Dificil de gasit pe cineva care-mi imparta gusturile cinefile (noir, giallo, wushu), asa ca o sa ma axez pe ceea ce ma scoate din sarite la persoanele feminine din jurul meu: mizeriile gunoaiele peliculele siropoase, de la The Way We Were la How Do You Know cu pauza pentru The Notebook, Mr. Fix It si orice alta productie jenanta in care afisul e dominat de Jennifer Aniston, Kristen Bell, Rachel McAdams, Amanda Seyfried si Katherine Heigl din generatia noua, Meg Ryan si Sandra Bullock si toate celelalte pipite trecute de varsta mijlocie. Mi se intoarce stomacul pe dos ca nu suporta sa se uite cu mine la Animal Crackers, It Happened One Night, My Man Godfrey sau The Philadelphia Story, dar sar cu entuziasm cand aud de ceva situat intre Private School, Breakin' si An Education, Easy A. Lorelai, where art thou?

Jovi

După ce m-am gândit la provocarea Adinei, mi-am dat seama dintr-o dată că, de fapt, eu nu sunt atent la ce văd femeile din viaţa mea, ci mai degrabă le fac recomandări despre filmele mele favorite, care sunt urmate (doar de unele dintre ele, normal!) cu mare atenţie. Aşa că m-am pus pe treabă, am făcut un mic sondaj printre cele mai bune prietene, făcând un pic abstracţie de familie, şi au reieşit următoarele rezultate:

A. Sunt femei serioase, care apreciază filmele la fel de serioase, cum ar fi: Il Postino, o recomandare pentru „cei dispusi sa accepte lectii- lectii de dragoste, de poezie, de prietenie... de viata...” sau Everybody"s Fine, “despre asteptarile unui tata de la copiii sai, despre copiii care nu vor sa dezamageasca si despre cum fiecare membru al familiei are lumea lui complicata”.
B. Sunt femei cărora le plac comediile de calitate, precum clasica The Party, pentru ca e mereu "proaspată" si râd de fiecare dată la fel de sănătos!
C. În fine, se pare că mi-am construit viaţa în jurul femeilor romantice, care plâng la scenele din filmele preferate, care se înduioşează la ele (filme care au acelaşi efect şi asupra mea). Pentru ele, cele mai bune filme sunt Sweet November (chiar de două ori!), Once, Atonement, Splendor in the Grass, Gone with the Wind.
Nu ştiu dacă e ceva ciudat în ce am spus mai sus, poate doar faptul că eu nu ştiu adevăratele pasiuni (cinematografice) ale femeilor din viaţa mea.
P.S. Soţia mea a spus: „îmi plac filmele ce le alegi tu pentru noi, mi-au plăcut mult Lost şi filmele biografice, gen Ray, Walk the Line sau La vie en rose”. Pe soacră-mea nu am întrebat-o (se uită la OTV), nici pe maică-mea (se uită la Antena 2) :D.

Andres

Am o problema cu sora mea... Nu ar fi tocmai problema, insa faptul ca se uita la Poirot in nestire (a zis ca nu se uita in nestire, ya right!), ma dispera uneori. Si nu asta ar fi partea tragica, ci ca vine sa imi impartaseasca. Poirot in sus, Poirot in jos. De acord, e un film genial, bla bla, dar lasa-ma sa traiesc femeie!!! Apropos, cica ultimele serii sunt din ce in ce mai tari... nu ca m-ar interesa, dar poate sunt si fani in zona. Tot ea, draguta de soramea, ma tot prinde cu diverse seriale. Am vazut in urma stresului generat de nebunia ei cateva serii: Mad Men, Spartacus (seria 1 si prequel), Misfits... geniale de-a dreptul si cam neterminate. Dupa lungi incercari si tatonari ma uit la primul episod, imi spune sa mai vad unul. M-a prins filmul. Vreau mai mult. Vad tot. Si acest tot nu are final pentru ca, pam-pam!, nu s-au termiant filmarile, urmeaza si alte serii, episoade!
Cel cu care nu a reusit sa ma corupa, dar m-a stresat la culme este Glee. Am inteles, e tare, dar la fiecare faza tare, venea la mine "hai sa vezi ceva!" si doar ranjetul usor diabolic o trada. Am ajuns sa nu vreau sa vad acest film tocmai din cauza stresului generat... Pana voi vedea primul episod, ca dupa aia s-a terminat.
Si ca sa fie nebunia curata, sta alaturi de mine si revede acele filme. De ce? Nu pot sa inteleg. Cred ca e o mica maniaca! Dar fiind vorba de filme, o iertam.
Bine ca nu e luna barbatilor, ca l-as fi parat pe tata cu toate filmele lui antice "in batai": karate, kung-fu, Van Damme style, Rambo style, antichitate style, frantuzisme style. Filme vazute, revazute, fumate de mult!

Mihai

Hmm, delicat subiect, sa vedem. Femei, 8 martie si filme. Filme, femei, si 8 martie. Incerc sa-mi dau seama care dintre formule ar fi cea potrivita (fara a obosi prin epuizarea tuturor permutarilor) si care este relatia dintre elemente. Prea complicat si probabil fara rost, unde sa mai pomenesti femei fara filme si cu atat mai mult femei de 8 martie fara filme, imagine la care adaugam o duzina de trandafiri si o cutie de bomboane, pentru a respecta canoanele occidentale, si c’est fini.
Revenind la cinemateca noastra, s-o luam asa. Maica-mea de exemplu, mi-e greu s-o incadrez int-o tipologie. Cand eram mic imi amintesc ca se uita la Dallas, apoi nu tin minte sa se fi uitat la vreo telenovela, iar in prezent se uita deopotriva la CSI New York, House, Grey’s Anatomy sau Dexter (dupa cum le nimereste, n-are obiceiul sa-si planifice vizionarea vreunui serial). Un all time favorite trebuie sa recunosc, spre rusinea mea, ca nu cunosc. Nu-i plac comediile de tipul Seinfeld sau Friends care au acel ras de fundal la orice faza mai amuzanta, adica cele care au „hăhăit” (mie-mi plac). Prietena mea si la capitolul filme imi pare un paradox personificat – lucru pe care nu uit sa i-l reamintesc zilnic. Asadar este innebunita dupa filmele lui Bergman, dintre care favoritul, daca nu ma insel, este Wild Strawberries (asta ori Face to face sigur), pe acestea insa le contrabalanseaza cu filme gen Sex and the City (la care am fost aproape tarat la cinema) sau seriale de tipul Gossip Girl sau Gilmour Girls (pentru a evidentia extremele). Numitorul comun sa spunem ca sunt filmele cu Paul Newman din a sa tinerete, dar carei femei nu-i place de Paul Newman in tinerete, nu?
Ce sa mai, la multi ani de 8 martie, cadoul din partea mea fiind Dangerous Liaisons.

Cafeneaua Turistică

Poate sunt printre cei fericiti, asa ca mari altercatii cu prietena pe alegerea unui film nu am avut. Am inceput si eu sa dau mai multa atentie cinematografiei europene in general, celei spaniole in particular si chiar si celei romanesti (apropo, aici trebuie facut ceva, este omniprezenta atmosfera prafuita, care iti creaza aceeasi senzatie, indiferent de film si subiect).
Nu reusim sa ne reconciliem in ceea ce priveste trilogia Stapanul inelelor. Sunt unele dintre putinele filme pe care le-am vazut de cateva ori bune, iar pentru ea unele dintre putinele pe care nu reuseste sau nu vrea sa le vada. De unde aceasta dragoste pentru hobbiti, elfi, etc.? Poate de la literatura pe care o citeam in adolescenta, poate de la modul in care e facut filmul, de la efectele speciale care mi se par fara cusur si acum. Avem de-a face cu o succesiune de filme cu o continuitate a firului epic, fiecare parte te face sa o astepi cu nerabdare pe urmatoarea.
Ilustrez, de sezon, cu Liv Tyler in rol de femeie elfa.

Bogdan

Imi plac comediile romantice cu conditia sa nu fie unul din cele 3-4 tipare retocite de mii si mii de ori, cu acelasi scenariu, acelasi dialog, aceeasi escalare a povestii. Deci daca nu este si prost jucata si previzibila ma pot uita cu placere.
Din pacate Irina (aka the girlfriend) la fiecare titlu de gen aparut spera ca va gasi sensibilitatea pierduta a Hollywood-ului. Asa ca m-a batut la cap sa ii aduc "When in Rome" sau "Letters to Juliet". Daca la "scrisori" nu am ajuns sa ma uit, a trebuit sa fiu martor cum Beth isi gaseste iubirea la Roma in timpul unei nunti, pleaca cu ea inapoi in America si de aici cursul firesc al asteptarilor. Nu zic ca e cel mai prost film...insa respecta atat de clar reteta incat plictiseste dupa 5 minute. Asta si replicile puerile ca de clasa 9-a. Am sperat ca Danny Devito va salva providential acest filmusor...dar pace si liniste.
În ceea ce priveşte cosa nostra, dacă stau bine să cuget, nu găsesc nicio membră a familiei care să fi agreat produsele clişeistice obosite expulzate pentru gospodine de obicei în intervalul orar 14:00-20:00. În schimb pot cita o listă de filme româneşti cât de cât simpatice pe care o mare parte din generaţia X le-a tolerat, dacă nu chiar agreat într-o perioadă sau alta a maturizării cinefile. Titluri care mi-au fost recomandate de-a lungul anilor de aceste personaje feminine familiale. Filme simple precum Brigada Diverse, Nea Mărin Miliardar, Operaţiunea "Monstrul", sau chiar titluri superioare de import: Lawrence of Arabia, Spartacus şi On the Waterfront.

... si Eu:

N-o sa fiu rautacioasa de data asta, asa cum ghicesc ca urmareste-ntrebarea, si o sa zic de sora-mea.

Asa cum unii copii americani stiu sa-ti enumere numele tuturor presedintilor Statelor Unite, ea ii stie pe dinafara pe actorii care l-au jucat pe Dr. Who din ’63 pana in prezent (sunt zece so far) si pe prezentatorii de la Nevermind the Buzzcocks. E dependenta de show-urile si serialele BBC. The more sci-fi, the better - Life on Mars, Torchwood, BBC’s Sherlock and so on.

But the coolest of the cool din chestiile la care se uita sunt, dupa parerea mea, sketchurile Fry&Laurie, la care m-a convertit si pe mine.

How Beauty Products boost Confidence

2011-03-07T20:26:00.001+02:00

A Single Man, 2009, d. Tom Ford

... in which Cats are the Ultimate Enemy

2011-03-04T16:02:00.000+02:00

Kynodontas, 2009, d. Giorgos Lanthimos

Filmul ăsta oferă cel mai cinic răspuns la întrebarea „de ce ai alege să ai copii?”. Cum de ce, ni se răspunde cu nonşalanţă, ca să îi transformi în sclavi personali zombifiaţi, sub pretextul că îi fereşti de pericolele lumii exterioare. Această ipoteză inedită cu toate implicaţiile sale e ambalată într-o răceală clinică şi distanţare de personaje ce aminteşte de Haneke.

Într-o reşedinţă izolată situată într-o locaţie necunoscută locuiesc Mama şi Tatăl, împreună cu Fiul, Fiica cea Mare şi Fiica cea Mică. Părinţii construiesc, cu mare grijă şi cu un efort considerabil, în jurul copiilor lor aproape adulţi, o pseudo-realitate menită să îi ţină pe aceştia într-o perpetuă supunere. Pentru asta nu ezită să creeze legende despre lumea de afară (pisicile sunt creaturi periculoase care se hrănesc cu carne de om), despre consecinţele nesupunerii (fratele imaginar alungat din cămin pentru o crimă neprecizată) şi chiar să schimbe orwellian sensul cuvintelor cu potenţial periculos. Rezultatul – trei creaturi perfect-disfuncţionale, nedezvoltate emoţional şi terifiate de prezenţa părinţilor, în special a tatălui. Ca o culme a cinismului, la un moment dat este făcută o paralelă între aceştia şi câinele familiei, încredinţat temporar unui centru de dresaj, iar comparaţia e una în defavoarea celor trei – întrucât câinele dă dovadă de „personalitate” şi nu se lasă sub nici o formă dresat.

Părinţii au ceva din figura de zeitate absolută şi teribilă pe care o are colonelul Kurtz pentru sălbaticii din junglă – odraslele dansează pentru a-i amuza sau se angajează într-un „joc” ritualic în care o caută legaţi la ochi pe mamă şi primesc drept răspată o îmbrăţişare solemnă. Tot ca o zeitate supremă, mama îi anunţă că va naşte „doi copii şi un câine” dar că dacă vor fi cuminţi poate se va răzgândi. Deloc surprinzător, toată această construcţie distopică migălos lucrată se destramă rapid datorită unei influenţe exterioare care scapă vigilenţei părinteşti. Calul troian e Cultura Pop, care plantează seminţele târzii ale revoltei, cu consecinţe nebănuite pentru spectatorul deja anesteziat de-acum de scenele aseptice de sex şi violenţă şi de cotele nebănuite atinse de absurdul situaţiei.

Love Letters

2011-03-03T12:24:00.000+02:00

Era timpul pentru încă o listă. De data asta, una mai răutăcioasă, deşi e pe tema scrisorilor de dragoste (reale sau ficţionale).

Sistemul prinţului Korasoff, garantat să înfrângă şi cea mai rigidă virtute

„A doua zi prinţul chemă un copist, şi peste două zile, Julien căpătă cincizeci şi trei de scrisori de dragoste, numerotate cu grijă, hărăzite virtuţii celei mai sublime şi mai triste. (...) Julien văzu o notă, în josul primei scrisori: A se trimite numărul 1 la opt zile după prima întâlnire.

<Am întârziat! exclamă Julien, căci o văd de mai multă vreme pe doamna de Fervaques>. Şi începu imediat să copieze această primă scrisoare de dragoste; era un soi de predică plină de fraze despre virtute, ucigător de plictisitoare; Julien avu fericirea să adoarmă la pagina a doua. (...) În josul originalului zări o notă scrisă cu creionul: scrisoarea trebuie s-o duci personal: călare, cravată neagră, redingotă albastră. Îi dai scrisoarea portarului, cu un aer tare mâhnit; profundă melancolie în priviri. Dacă zăreşti vreo cameristă, şterge-ţi lacrimile, pe furiş. Adresează-i un cuvânt cameristei.”

Stendhal, Roşu şi negru

Scrisorile lui Fernando Pessoa către mult-mai-tânăra Ofelia (pe care sfârşeşte prin a o integra în „scenariul ontologic” pe care şi l-a creat, transformând-o în ficţiune)

„Apropos, deşi îţi scriu – acum nu mă gândesc la tine. Mă gândesc că mi-e dor de zilele în care obişnuiam să vânez porumbei, ceea ce, evident, nu are nimic de-a face cu tine...”

„Timpul, care îmbătrâneşte chipurile şi părul, îmbătrâneşte aşişderea, încă şi mai repede, afectele violente. Majoritatea oamenilor, fiindcă sunt proşti, reuşesc să nu ia în seamă acest lucru şi socotesc că încă mai iubesc fiindcă au deprins obiceiul de a se simţi iubind. Dacă n-ar fi aşa, n-ar exista pe lume oameni fericiţi. Dar creaturile superioare sunt lipsite de posibilitatea acestei iluzii, căci nici nu pot să creadă că iubirea durează, nici atunci când simt că se sfârşeşte nu se îşeală considerând iubire stima sau gratitudinea, pe care iubirea le-a lăsat în urmă-i.” (din scrisoarea de despărţire)

„Ce greu îmi vine să mă înşel că ar fi existat

Nobleţe în iubirea mea, fie ea şi bolnavă.

Acum că tunelul pe care l-am străbătut mă scoate la lumina zilei

Pot să mă întreb în gândul meu cum de-am putut să-l străbat”

Scrisorile dictate de Valmont

„Prietenul tău, Vicontele de Valmont ţi-a ţinut foarte activ partea. Mă îndoiesc că ai putea face mai mult chiar tu însuţi.”

Dangerous Liaisons, 1988, d. Stephen Frears

Ballad of a Thin Man, Kinda

2011-03-01T15:08:00.000+02:00

The Ballad of Jack and Rose, 2005, d. Rebecca Miller
Filmul de mărţişor e unul special ales pentru fete; în ciuda numelui, nu tocmai o baladă, ci mai degrabă o ilustrare cam artsy a complexului Electrei, plasată într-o grădină a Edenului modernă - cu tot cu şerpi (reali şi metaforici) şi mai ales cu un Daniel-Day Lewis extrem de emaciat şi de tentant.

Debunking Chopin

2011-02-26T19:56:00.000+02:00

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.

Asemenea experienţe suspecte au fost puse sub lupa cercetătorilor, care iată, au aflat recent că Frédéric Chopin suferea de epilepsie a lobului temporal. Delirul straniu sub care acesta compunea uneori şi pe care mulţi l-au înţeles ca pe o manifestare misterioasă a geniului său era, cel mai probabil, dat de halucinaţiile aferente acestei condiţii neurologice.

„Pentru mai toate geniile romantice şi bolnăvicioase care s-au lăsat în voia pornirilor sălbatice ale pasiunii - Robert Schumann, Edgar Allan Poe, William Blake, etc - au fost la fel de mulţi doctori, psihologi şi darwinişti arzând de nerăbdare să le pună un diagnostic. Acelaşi diagnostic de epilepsie a lobului temporal primit de Chopin, a fost de asemenea, pus recent lui Poe, Gustave Flaubert, Philip K. Dick, Sylvia Plath, Lewis Carroll şi altora. Studiul "Halucinaţiile lui Frédéric Chopin" este, aşadar, în tradiţia a ceea ce unii numesc neuroteologie, încercarea de a explica medical experienţe spirituale. Subtextul nu-întotdeauna-subtil este că viziunile inexplicabile, sau manifestările de nebunie divină, nu pot avea loc în lumea noastră iluminată şi modernă. Neuroteologiştii nu au fost niciodată împăcaţi cu ideea viziunilor romantice, şi cu atât mai puţin cu cea a nebuniei ca şi catalizator pentru lucrările de geniu.

(...)
În încheiere, Caruncho şi Fernández afirmă că intenţia lor a fost să separe romanţarea de realitate, dar diagnosticul lor duce la o concluzie nu mai puţin romantică şi nu mai puţin religioasă decât legenda: că trupurile noastre pot genera în noi senzaţia divinului.”

(articol integral aici)

Alice - with a Twist

2011-02-24T15:42:00.000+02:00

Colaj cu Alice, epurat de edulcorări Tim-burtoniene sau Disney

First item - vocea “ca înmuiată în bourbon, afumată şi călcată de maşină” a lui Tom Waits, lamentându-se all I can think of is Alice.

Tom Waits Alice

Second - versiunea lui Svankmajer la Alice in Wonderland, antidotul perfect la toate ecranizările artificial-îndulcite după Lewis Carroll. E un fel de taxidermie suprarealistă în stilul Eraserhead.
Bunăoară, Iepurele Alb e un exemplar împăiat din care curge rumeguş de fiecare dată când îşi consultă ceasul (gest pe care-l face foarte des). În general fiinţele din Wonderland nu sunt bizar-simpatice, ci de-a dreptul rele, iar Svankmajer are grijă să arate asta prin aspectul lor exterior – majoritatea sunt creaturi de coşmar bricolate din oase, pene şi îmbrăcăminte pentru păpuşi. Odiseea interioară a lui Alice nu mai e o aventură într-o lume ciudată şi lipsită de sens, ci o captivitate într-o lume construită din obiecte de zi cu zi, în mod normal instrumente ale confortului, care devin capabile să se întoarcă împotriva noastă.

Alice, 1988, d. Jan Svankmajer

And last... she's in fashion:

O, Frabjous Day

2011-02-22T15:59:00.000+02:00

Înainte de fraţii Quay, a fost Jan Svankmajer – doar o nuanţă mai întunecat şi mai suprarealist-sinistru decât aceştia. Deloc surprinzător, în cazul lui, totul a început cu un cadou primit de la părinţi în copilărie – un set de păpuşi-marionetă (slavă cerului, acum există păpuşi barbie, which screw your kids up in different, less creative ways). La aceasta s-au adăugat diferite obsesii – precum cele legate de mâncare sau faţă de obiectele vechi/uzate şi pasiunea pentru suprarealism. And voila – dulapul Narnia cu referinţe psihanalitice!

My version of Jabberwocky, which has no conventional narrative, was a Freudian record of the development of a child through all its stages: through homosexuality and sado-masochism to rebellion against the father.

Jan Svankmajer

Incursiune in Rusia

2011-02-21T13:19:00.001+02:00

efectuată prin mijlocirea domnilor de Custine şi Eisenstein:

„S-a pomenit vreodată ca Roma să se arunce la picioarele lui Tiberiu sau ale lui Nero, rugându-i fierbinte să nu renunţe nicidecum la puterea absolută ci să meargă înainte pârjolind-o, jefuind-o, scăldându-se tihnit în sângele ei, necinstindu-i fii? Ei bine, este ceea ce veţi vedea că moscoviţii au făcut la mijlocul domniei lui Ivan al IV-lea, când tirania a atins apogeul.”

„Astăzi veţi vedea, fie la Paris, fie în Rusia, o mulţime de ruşi căzând în admiraţie în faţa miraculoaselor urmări ale cuvântului împăratului. Cuvântul ţarului este creator, spun ei. Da: însufleţeşte pietrele, omorând însă oamenii. În ciuda acestei mărunte mărginiri, toţi ruşii sunt mândri că ne pot spune: `Vedeţi, la voi se deliberează trei ani asupra mijloacelor necesare reconstruirii unei săli de spectacol, în timp ce la noi împăratul reînalţă într-un an cel mai mare palat din univers` iar acest triumf pueril nu le pare plătit scump, cu moartea câtorva mii de muncitori amărâţi, sacrificaţi acestei nerăbdări suverane, acestei fantezii imperiale, ce devine, pentru a folosi o expresie la modă, una din gloriile naţionale.”

„În Rusia, eram lipsit de spectacolul naturii: acolo nu există nici un fel de natură. Şi totuşi priveliştea acelor câmpuri, fără peisaje pitoreşti, are frumuseţea ei aparte: dar măreţia fără farmec te oboseşte repede; ce plăcere poţi încerca străbătând întinderi nemărginite şi pustii, cât vezi cu ochii, şi nedescoperind altceva decât alte ţinuturi imense, la fel de goale?”

Fragmente din Scrisorile din Rusia ale Marchizului de Custine

Imagini din Ivan the Terrible I (1944), Ivan the Terrible II (1958) de Sergei Eisenstein

The Quintessential Hooker Doorway

2011-02-18T21:43:00.000+02:00

Eyes Wide Shut, 1999, d. Stanley Kubrick

"In one portable cabin, for example, there are hundreds and hundreds of boxes related to Eyes Wide Shut, marked EWS - Portman Square, EWS - Kensington & Chelsea, etc, etc. I choose the one marked EWS - Islington because that's where I live. Inside are hundreds of photographs of doorways. The doorway of my local video shop, Century Video, is here, as is the doorway of my dry cleaner's, Spots Suede Services on Upper Street. Then, as I continue to flick through the photographs, I find, to my astonishment, pictures of the doorways of the houses in my own street. Handwritten at the top of these photographs are the words, "Hooker doorway?" Judging by the writing on the boxes, probably just about every doorway in London has been captured and placed inside this cabin. (…)
But was it worth it? Was the hooker doorway eventually picked for Eyes Wide Shut the quintessential hooker doorway? Back at home, I watch Eyes Wide Shut again on DVD. The hooker doorway looks exactly like any doorway you would find in Lower Manhattan - maybe on Canal Street or in the East Village. It is a red door, up some brownstone steps, with the number 265 painted on the glass at the top. Tom Cruise is pulled through the door by the hooker. The scene is over in a few seconds. (It was eventually shot on a set at Pinewood.)"

<source>

Lindsay Anderson on Revolution and Smiles

2011-02-17T23:00:00.000+02:00

If...., 1968, d. Lindsay Anderson

O Lucky Man, 1973, d. Lindsay Anderson

Imaginile surprind două episoade cheie din epopeea lui Mick Travis (şi o auto-ironie din partea regizorului Lindsay Anderson).

Pentru cei care n-au fost atenţi - Travis e cel care a dat numele şoferului de taxi din Taxi Driver-ul lui Scorsese, şi totodată un fel de încălzire a lui Malcolm McDowell pentru Alex DeLarge, căruia i-a împrumutat atitudinea impertinentă şi zâmbetul angelic*. În If.... Travis îşi atinge momentul de glorie conducând o revoltă suprarealist-poetică împotriva establishmentului britanic. În sequelul O Lucky Man, fervoarea revoluţionară e depăşită, iar fostul Guy Fawkes îşi canalizează acum energia şi entuziasmul în încercarea de a se adapta cerinţelor capitalismului.

* De fapt, Lindsay a fost cel care mi-a dat cheia pentru jocul lui Alex, pentru că eram un pic panicat, şi nu prea ştiam cum să abordez rolul (...) când m-am dus să-l văd după ce citise scenariul, primul lucru pe care mi l-a spus a fost "Slavă cerului, Malcolm, că nu trebuie să fac eu filmul ăsta. (...) Uite cum vei juca rolul: este o scenă cu tine în If..., un prim-plan, în care deschizi porţile sălii de gimnastică unde urmează să fii bătut. Ai un prim-plan..." "În care zâmbesc." "Aşa e. În care zâmbeşti. Cu zâmbetul ăla ironic, aşa îl vei juca pe Alex” a spus el. (Malcolm McDowell, într-un interviu British Film Institute)

Seldom to be consumed, never to be enjoyed

2011-02-15T15:59:00.000+02:00

The Age of Innocence, 1993, d. Martin Scorsese

"The Age of Innocence, in its treatment of the image as well as the narrative, is a total fetishistic experience. (...) The intensity of the desire is deflected onto the film image itself, and is eloquently understood through distance, not closeness. The essence of melodrama is that being in a perpetual state of loss and longing is a more delicious experience than consummation - a tantalizing torn state preserved in The Age of Innocence largely through Michael Ballhaus' camera and lighting and Thelma Schoonmaker's editing; so, just as Newland at the end wants to hold onto his idealized image of Ellen rather than seeing her again, we are fulfilled by the sensuality of the film, its roaming camera and slow dissolves.

The presentation and precision of the rituals that dominate 1870's upper class New York society become, in Scorsese's adaptation, tempting cinematic renditions of Freud's notion of fetishistic disavowal, in particular the repeated ritual of dining. However tantalizing and excessive the food, no sooner does the ornate course appear on the table than it dissolves elegantly, effortlessly into the next, seldom to be consumed and never to be enjoyed."

Desire and the Costume Film: Picnic at Hanging Rock, The Age of Innocence, The Piano, Stella Bruzzi

Overrated!

2011-02-12T14:05:00.000+02:00

Mari filme supraapreciate, in viziunea a 16 bloggeri (IMDB stie de ce):

Tloni - LOTR

dupa cum observa un intelept, Lord of the Rings e despre niste oameni care merg. pana si copacii merg in filmul ala.

cartea mi se pare suportabila, e-n spiritul epocii [un fel de Jung, sau de antropologie nazista pt copii] dar filmul, 50 de ani mai tarziu, e just boring.

Adina - The Godfather

n-am văzut cu atenție decât prima parte, probabil a mai reușită și mai esențială, lipsa mea de electrizare, handicapu meu de a flutura antenuța întru contact și de a intinde o falangă michelangelească întru conexiune primordială de gradu 3 cu ăst film stă probabil în neputința mea de a priza atâta testosteron țestos, bengos, mafiot, ferchezuit la 4 ace. Nașul ăsta își conchide microuniversul familial atât de menghinal încât mă sugrumă cu a sa răceală, cu al său joc, cu a sa obsesie pentru putere, respect, paranoism, impunere, cu al său paternalism egocentric exacerbat, arogant, fudul cojocului deontologic mi-l face nesuferit de mama focului. Personajele-piscuri-himalayene se înalță semețe în mijlocul unei nebulozități lăptoase de nori și ceață, narativul țâfnos aproape își permite să fie…oricum, dacă personajele sunt coioase (fălcile lu marlon, doamne până unde a urcat testosteronu, mă scuzați :D) atunci ele sunt suficiente sieși, deci neah, mult prea egoisim pour moi :D ce-i drept mi-a plăcut capul ăla cabalin

Adina B - Incepție, Decepție

După ce o groază de oameni mi-au descris Inception cu ochi dilataţi, ca fiind „noul Matrix”, „best of Nolan” ş.a., m-am dus îmbătată de aşteptări la cinema. Şi când colo? Poveste pe 3 etaje, deci cadru ambiţios, atractiv ca idee – da. Scenariu asortat, deci mod deştept de a pune fantezia pe peliculă – nu. Mai exact: dialoguri de trei lei, curs narativ megaprevizibil, filozofii de aprozăreasă perorate cu tonul unor adânci taine psihologice. Ah, ok, acţiune cu artificii şi efecte speciale – din plin. Dar nu asta căutam.

Schizoid - Inception

Inception - o distributie decenta in frunte c-un cabotin notabil, acest Rock Hudson al zilelor noastre, nu poate salva un scenariu de oroare care simuleaza inteligenta desi la miez e doar un film de Michael Bay in care exploziile abunda iar ratiunea lipseste cu desavarsire. Da, da, da, vis intr-un vis intr-un vis, bo-ring.

Personajele sunt o adunatura exceptionala de cartoane ambulanta de care nu ne pasa - trebuia sa ma miste vinovatia lui pentru moartea ei? sa vreau sa fie fericiti acei copiii fara fete? sa sper ca personajele secundare despre care nu stim nimic sa-si primeasca valiza cu bani? Mai e nevoie sa spun ca singurul plus al filmului e cand Mal incearca sa-i omoare pe toti? Ma gandeam eu.

Anda - The Night of the Hunter

Nu imi dau seama exact carui public se adreseaza fimul lui Laughton. Film noir e doar pe alocuri, in cea mai mare parte aduce cu o poveste pentru copii - cu un Hansel si Gretel modern, mai exact. Si stereotipia extrema a personajelor, in frunte cu predicatorul Powell (Robert Mitchum) pare sa indice tot o poveste. La fel si secventele fugii copiilor pe firul raului, cu decupajul in umbre al siluetelor – de departe punctul forte al filmului – aduc cu ilustratiile minunate ale unei carti de povesti. Doar ca povestile, ca si desenele animate sau fantasy-urile, nu sunt deloc pe gustul meu, iar aceasta mai are si o morala foarte religios-siropoasa (si, in plus, uita sa spuna ce s-a intamplat cu banii).

Cătălin - Star Wars

filmele despre care vreau sa vorbesc, ca nu pot sa le disociez, formeaza o trilogie: star wars(prima, ca a doua nu conteaza)! stiu ca a creat o religie, cu replici citate si rascitate, cu dark vader prezent in mii de reclame, dar pe mine nu m-a atras deloc "filmul". poate episodul patru sa fi aprins vreo scanteie, dar nu mai mult! o fi din cauza ca m-am nascut mai tarziu, cand febra se mai potolise, iar subiectul, intriga, actiunea devenisera cam banale si comune...nici asta nu se verifica intru totul, pentru ca alte filme din aceeasi perioada si chiar mai vechi le urmaresc cu placere ori de cate ori se iveste ocazia! in fine, poate nu-mi place trilogia pentru ca george lucas incearca sa stoarca bani de pe urma ei ori de cate ori are ocazia!

Pantacruel - Goodbye Lenin!

prin 2004, inca mergeam aproape saptamanal la cinema. preferam, matineele de la ‘studio’, ieftine si bune, sau descalecatul pe un fotoliu ros de vremuri la ‘cultural’. fostul cinematograf de la parterul blocului meu din berceni. e greu să uiți așa ceva când ai balconul chiar sub cuvantul cinema.

in acele zile de toamnă, stiu ca am intrat la o comedie. chiar daca nu era woody allen, si nu erau nici fratii coen, si nici macar kusturica si nici macar porumboiu si nici macar charlie chaplin. deci, in concluzie, era vorba de un horror. dar imi placea titlul, care ma ducea cu gandul la louis malle, si muzica lui yann tiersen. cu asta am si ramas, cu titlul si amanuntul muzical. in rest, good bye lenin

ps: daca aflati intamplator ca, in nu stiu care zi din nu stiu care an, am laudat ca un nebun, la cald (deci la dilatație), dulcegaria ‘vagabonul milionar’ si am zambit satisfacut la ‘avatar’ (pentru efecte speciale si experienta vizuala, se intelege), ar fi potrivit sa va faceti ca ploua. iar daca nu puteti, nu puteti.

in nici un caz insa - cum ar spune enoch ‘nucky’ thompson admirandu-si garoafa rosie de la rever - n-ar trebui sa lasati adevarul sa strice o poveste buna.

Anca - Avatar

Avatarul secolului 21 e predominant albastru şi cu o înălţime considerabilă. Şi se află în jungla (nu amazoniană) a Edenului pierdut undeva printre planete. De-acolo se-aud strigăte de jale: "Aoleu ăştia vrea să ne cotropeşte", copacul vieţii şi tatăl stelelor începe să se cutremure în apropierea primejdiei.

În afară de nişte efecte făinuţe, într-adevăr nişte peisaje frumoase, plătim bani să mergem la tri-di ca să vedem ce? O poveste oarecum stupidă, cu altfel de extratereştri şi o poveste banală de dragoste de parcă n-am fi fost martorii ei în Stăpânul Inelelor. Un film prea mediatizat, prea scump, prea ridicat în slăvi pe când există filme de 1000 de ori mai bune. Acum să nu încep să mai vorbesc şi de 2012...

Bogdan - 21 grams

Citisem un comentariu acum mulţi ani la „21 grams”, pe care mi l-am notat, cum că nu ar fi un film, ci un necrolog. Remarcam că respectivului, filmul i-a plăcut, bag seama şi necrologul. Mie nu. De fapt, treaba asta cu neplăcutul trebuie să fie nuanţată. Nu văd „21 grams” drept vreun film inutil, vreun rateu. „Amores perros”, lung-metrajul de debut al lui Iñárritu era fresh şi foarte pasional gândit. Când a apărut „21 grams”-ul american însă, un fel de déjà-vu a pus stăpânire pe mine: schimbată pe ici pe colo, pelicula dispunea de aceeaşi osatură. Îşi schimbă peştişorii mexicani cu unii americani şi îi pune s-o pună de un parastas al vieţii; o injecţie cu pesimism şi tristeţe se aplică fiecărui actor (personaj). Dar până şi în viaţa reală, la parastase oamenii pun de o ţuiculiţă şi îşi aduc aminte de una, de alta, de rujul defunctei, de nepoţi sau de aventurile din armată. Parastasele sunt vesele în sine, cum spuneam. Numai că Iñárritu vede totul în gri albăstrui, îşi tratează personajele drept nişte morţi vii. Lipsa asta de multi-perspectivism e deprimantă şi greu de urmărit. Unde mai pui că şi încârligătura de scene de prin prima jumătate de film este o aiureală cumplită (nu refuz o astfel de libertate!) şi nu eviţi să te întrebi dacă nu cumva urmăreşti un random playlist de anti-reclame la viaţă. Nu am pretenţia unui implant de bucurie, fericire şi baloane colorate. Dar parcă toată durerea pe care o pune cap la cap filmul ăsta defilează prea ostentativ.

Şi ar mai fi ceva, care oricum nu ţine de valoarea unui film, ci mai degrabă de o opţiune personală, pe care cu toţii avem dreptul să o revendicăm: tratamentul toxic, sectar al filmului. Matricea sectară – naţiune, comunitate, familie – îmi creează de-a dreptul repulsie. Mă intrigă şi mă revoltă. Dar până să îţi dai seama despre ce este filmul exact, te-ai şi trezit în baie spâlându-te pe dinţi, cu jumătate de picior deja pregătit de culcare.

Filme pe Bune - The Social Network

Momentan imi vin doar doua filme in minte, You Again si The Social Network, ambele din 2010. Nu stiu sincer care dintre ele m-a plictisit mai mult sau care mi-a produs o stare de somnolenta in primele 15 minute de vizionare, dar subiectul era sa vorbim despre un film de la care am avut uber mega asteptari, asa ca ma rezum la cel din urma, The Social Network.

Nu voi trancani prea mult pe subiectul asta, deoarece am scris cam tot ce aveam de spus mai demult, scurt si la obiect, cum fac intotdeauna. Sincer, din cauza bugetului ma asteptam sa fie nominalizat pentru un premiu mai important cum ar fi Globul de Aur, dar nu si sa-l castige! Se pare ca e nominalizat si la Oscar, daca-l castiga si pe asta ma impusc. Asa, revenind la film, in afara de plictiseala si starea de somnolenta, Zuckerberg m-a enervat la culme, nu imi dau seama daca din cauza faptului ca nu-l prea inghit pe Eisenberg ca actor sau din cauza faptului ca personajul interpretat mi s-a parut un om fara scrupule care si-a calcat prietenul in picioare pentru a-si atinge telul. Si care e rostul lui Justin Timberlake printre atatia geeks? Chiar n-au putut gasi pe altcineva mai bun? De exemplu un Michael Cera cred ca ar fi fost un inlocuitor perfect, atat pentru Timberlake cat si pentru Eisenberg, o peruca, niste lentile si aia era, poate-mi placea si mie.

Tomata cu scufiță - Miscellanea

Mă pregatesc să fiu blamată pentru următoarele vorbe, da’ asta e. Dintre toate filmele celebre, super aclamate şi cu critici extrem de pozitive, aş spune că nu mi-au plăcut : Naşul, Stăpânul inelelor şi Războiul stelelor, da’ nu pot zice asta pentru că nu le-am văzut. Însă nici nu prea-mi doresc. Aşa că atunci o să zic că nu am prea vibrat la Gladiatoul, Alexander şi mai recentul Dinner for Schmucks, care în comparaţie cu Le diner de cons e net inferior (în viziunea mea). Gladiatorul cred că nu mi-a plăcut pentru că cineva mi-l povestise înainte şi nu mai avea nici un farmec, iar Alexander... well, e cu Collin Farrell, de care nu mi-a plăcut niciodată. Iar incestuoasa relaţie cu Angelina mi-a displăcut şi mai mult.

Movieblog - Sideways

97% pe tomatometer, 94/100 pe metacritic si 94 de premii in festivaluri de la Boston pana la Marrakech. Imi plac multe din lucrurile facute de Alexander Payne, dar Sideways mi-a indus doar o stare catatonica. Imaginati-va ca eroii din American Pie au trecut cu succes de etapa postdoctoratului, sunt toba de carte in materie de viticultura si literatura, dar au ramas in aceleasi glume proaste din vremea liceului. Sunt epave umane cu burtile lasate motiv pentru care au dezvoltat un angst aparte. Si apeleaza la solutia disperata a unui road trip in care vor sa culeaga cat mai multe placeri bahice si niscaiva chilotareala. Trist si plictisitor da capo al fine, dar daca va hotarati sa-i dati o sansa, beti o sticla de vin inainte sa apasati butonul play. Sa se duca mai usor.

Matiuska - Enter the Void

Filmul-eveniment al lui Gaspar Noe "Enter de Void", e pentru mine un experiment respingator cu o poveste mult prea simplissima, cu o tensiune omniprezenta, cu o moralitate absenta, cu o sursa de captare a emotiei mai mult negativa, cu o desirare permanenta a unei lectii de trai intr-un mediu al raului, si cu o lipsa acuta de fond filosofic suplinita cumva de multimea "care-urla" a detaliilor unui carui alt context social decat al Tokyo-ului.

Diana - Ran

Kurosawa e considerat de toata lumea un "clasic" am vrut si eu sa mananc Kurosawa pe paine, sa vad ce gust are. Cei sapte samurai m-a cam lasat rece si somnoroasa (come on everybody..nu e chiar asa misto), dar am zis sa nu ma las asa usor, si am vazut si Rashomon. Descoperirea mi-a dat incredere, si am spus ca merita sa ma mai uit si la alte productii ale maestrului japonez, dar cred ca n-am ales bine cand am decis sa vizionez Ran. La sfarsit (nu stiu cum am avut puterea sa rezist pana acolo) ma simteam la fel de dementa precum bufonul emblematic care ne-a servit constant lectii de viata pe parcursul actiunii. A fost ca o lunga tortura. Niciun fior de incantare sau de entuziasm nu m-a incercat, la nicio faza din film, desi chiar am vrut sa imi placa.Din pacate, Ran mi-a taiat definitiv si irevocabil tot cheful de Kurosawa. There is no turning back.

Pacat de afisul superb din colectia Criterion...Nu va lasati ademeniti...

Marian - Titanic

Filmul cu cea mai romantică scena din istoria cinematografiei, filmul cu un buget care hrănea pentru câţiva ani o ţară din Africa nu m-a impresionat aproape deloc. Nu mi-a plăcut romatismul pueril a lui Leonardo Di Caprio, căruia îi trebuia un frizer mai bun înainte de filmări şi nici atitudinea grăsuţei Kate.

Nu m-a impresionat aburul din maşină care s-a transformat brusc în staul şi nici plânsetele sutelor de spectatori care se îmbulzeau acum câţiva ani pentru un bilet. Reţeta succesului, romatism chicios specific unei poveşti cu prinţese plus dramă reală a miilor de oameni nu m-a atins ca pe milioanele de fani. Dar ce să-i faci dacă uneori omul e imun la anumiţi „viruşi “ care infectează o masă mare de oameni. V-aş spune câteva şi despre Avatar dar o lăsăm pe altă dată.

Stefan - The King's Speech

“Salut … Numele meu este X iar aceasta este povestea mea. M-am nascut sub semnul unei stele amare iar viata mea a fost o continua lupta cu … “

As putea continua, totul luand forma unui monolog care, in ultima instanta, nu ar interesa pe nimeni. Nu ar atrage, nu ar starni emotii si in nici un caz nu ar castiga un Oscar… O nominalizare ar insemna ca viata m-a purtat pe culmile gloriei, insa acest lucru este la fel de improbabil precum o sosea ca in palma in buricul Bucurestiului …

Industria cinematografiei se pregateste sa isi incoroneze laureatii anului de gratie 2010 in timp ce, din spatele usilor inchise ale Kodak Theatre, razbat aplauze si ovatii la auzul unui discurs poticnit si chinuitor, care in ciuda platitudinii sale a starnit o emulatie nemaintalnita de la succesul coplesitor al unui “Forrest Gump”, o capodopera de neinteles pentru macar 50 de procente din cei care i-au inchinat ode …Nimic nu pare a sta in calea lui Hooper si a personalitatii lui George VI, un personaj istoric transformat peste noapte dintr-o fantoma a istoriei umbrita serios de complexitatea personalitatii inegalabilului Winston, intr-o figura iconica a luptei impotriva propriei umile conditii. O lupta dusa, este adevarat, de fiecare dintre noi, la un anumit moment …

Imi este greu a intelege extraordinara desfasurare de forte in a elogia un film al carui subiect, in lipsa pleielii regale, nu ar starni interes nici cat o paruiala cu zgarieturi dintr-un bar gay.

Este incontestabila valoarea prestatiei actoricesti, este incontestabila valoarea viziunii regizorale, insa esenta filmului este “Discursul” .. Dezamagitor, nici macar o propozitie a oricaruia dintre cele cateva fragmente de discurs inserate in acest film nu implica emotiile starnite de cuvintele lui Brendan Gleeson in “Into the Storm”. Asta pentru a ramane in exact acelasi orizont de timp si in aceeasi arie de interes a istoriei …

Lebăda super horrorshow

2011-02-11T15:12:00.000+02:00

Black Swan, 2010, d. Darren Aronofsky

Ambalajul e impecabil. Top acting din partea lui Natalie, efecte de top, coreografie de top, soundtrack Clint Mansell. Dar senzaţia e că dincolo de glossul de suprafaţă - sau poate chiar din cauza acestuia - filmul îşi ratează scopul. Chiar, care ar fi acesta? Dacă excludem Oscarul, rămâne explicaţia cu ilustrarea jertfei artistului pentru atingerea Perfecţiunii. Explicaţie furnizată literal, de Nina, într-o manieră deloc subtilă (I was just trying to be perfect).

Dar dacă Aronofsky urmăreşte să ilustreze pilda înălţătoare a unui artist care îşi detestă arta şi in acelasi timp e conştient că e singura în care poate excela şi pentru care merită să se sacrifice, mijloacele sunt cam nepotrivite. E prea multă economie de subtilitate şi surplus de efecte speciale: Nina se transformă efectiv în lebădă, dedublarea e ilustrată cromatic prin ţinuta albă sau neagră a acesteia, când se decide să-şi exploreze latura întunecată îşi aruncă jucăriile de pluş, etc. Tot suspect mi se pare faptul că singura cale spre împlinirea artistică trebuie să treacă prin exploatarea propriei sexualităţi (a se înţelege sex cu Mila Kunis). Cam simplistă ecuaţia asta a perfecţiunii artistice, oferită în stilul nonşalant şi impertinent al lui Cassel (Go home and touch yourself).

În plus, miza pe spectaculos atinge un punct în care devine suficientă, nici nu mai era nevoie de un înţeles mai profund. La spectacolul cădereii treptate în nebunie - surprins în tuşe groase ocazionate de tema dedublării - se adaugă cel cauzat de statusul de victimă a ambiţiilor mamei, cel al diverselor izbucniri patologice ale celorlalte personaje feminine, şi, în fine, cel al culminantei jertfe pe altarul Artei. Pe scurt - prea mult senzaţionalism, isterie feminină şi trucuri ieftine pentru ceea ce se vrea un mesaj atât de înalt şi pretenţios.

Loot the Louvre!

2011-02-08T11:12:00.001+02:00

The Adventures of Baron Munchausen, 1988, d. Terry Gilliam

About Schmidt, 2002, d. Alexander Payne

Viridiana, 1961, d. Luis Buñuel

Mishima: A Life in Four Chapters, 1985, d. Paul Schrader

„Everything belongs to the inspired and dedicated thief.... Words, colors, light, sounds, stone, wood, bronze belong to the living artist. They belong to anyone who can use them. Loot the Louvre! A bas l'originalité, the sterile and assertive ego that imprisons us as it creates. Vive le sol—pure, shameless, total. We are not responsible. Steal anything in sight.”
William Burroughs

No Monkey Business

2011-02-06T23:32:00.001+02:00

O Lucky Man!, 1973, d. Lindsay Anderson

Transplantul de cap. Încă un triumf al medicinei anticipat cu succes de ficţiune.

Allegory - a dish better served cold

2011-02-05T19:30:00.001+02:00

La polul opus fata de uber-pastoralul Marcel Pagnol de data trecuta, astazi avem Greenaway. Care face unele dintre cele mai delightful puzzle-uri cinematografice out-there si este suficient de smart (smart-ass, rather) sa nu iti ofere cheia la final. Nu - el e genul care prefera sa inghita cheia si apoi sa se uite la tine de sus cu aerul What to you make of that, huh?.

But don't let that scare you. In acest particular puzzle, The Draughtsman's Contract, Mr. Greenaway amesteca elemente de drama de epoca (amintind vizual de Barry Lyndon) si de murder-mystery in stilul Agatha Christie, desi doar ca pretext, don't get fooled by this. Sunt desigur, si liste/ colectii in stilul in care ne-a obisnuit; de data asta e vorba de fructe, care ocazioneaza o gramada de interpretari - de la innuendo-uri sexuale la trimiteri istorice sau alegorice (culminand cu un episod ce implica trei rodii si deznodamanul unui adulter). Mai sunt, de asemenea, reflectii teoretice despre diferenta intre a privi si a vedea/ intelege; naturalism vs. geometria gradinii englezesti; ireductibilitatea diferentelor de clasa; un superb mise-en-abyme ocazionat de o pictura de secol XVII, posh dialogue, and many more.

Si in final, just a quick taste:

- At Southampton there's a house I've admired because from the side it looks so flat. It is of white Portland stone and on a cloudy day it looks as though it might be attached to the sky. Especially in the evening. Its owner is a Miss Anterim. She is a lady without a husband.

- From the side Miss Anterim is also a lady without significance.

- Maybe that is why unlike her house the lady is unattached.

- What with one flatness and another, Mr. Neville, as a painter and as a draughtsman, you could be entertained.

- Especially in the evening, from the side.

Provence - vue en rose

2011-02-04T18:42:00.000+02:00

Suferinţele tânărului Marcel, scenă din Le château de ma mère

La gloire de mon père, Le château de ma mère (1990, d. Yves Robert) sau cât de minunată poate fi copilăria dacă o trăieşti în Provence, la începutul secolului trecut, iar părinţii se ghidează după consideraţia telle est la vie des hommes. Quelques joies, très vite effacées pas d’inoubliables chagrins. Il n’est pas nécessaire de le dire aux enfants. Punctul forte stă în adoptarea perspectivei copilului, ceea ce conferă filmelor acel şarm şi graţie a inocenţei care pot fi regăsite şi în versurile lui Prévert.

The Gospel According to Luke

2011-02-02T10:53:00.000+02:00

Cool Hand Luke, 1967, d. Stuart Rosenberg

What we've got here is ... a serious case of Plastic Jesus Complex.

Despre Castalia

2011-01-30T18:15:00.001+02:00

The Third Man, 1949, d. Carol Reed

„În Italia, timp de 30 de ani, sub dinastia Borgia, au avut parte de război, teroare, crime şi masacre. Dar Italia i-a dat în acelaşi timp pe Michelangelo, Leonardo da Vinci şi Renaşterea. În Elveţia, oamenii au trăit ca fraţii, au avut 500 de ani de democraţie şi pace, şi ce-a produs asta? Ceasul cu cuc.”

Orson Welles, in The Third Man

„Chiar şi la cea mai fugitivă privire de ansamblu asupra istoriei spirituale reiese vădit că marile epoci de înflorire a spiritului nu se pot niciodată explica în fond din circumstanţele politice, mai mult chiar cultura sau spiritul sau sufletul îşi au propria lor istorie care îşi parcurge drumul paralel cu aşa-numita istorie universală, cu acest lanţ de lupte niciodată ostoite pentru puterea materială, ca o a doua istorie, tainică, nesângeroasă şi sacră.”

Hermann Hesse, Das Glasperlenspiel

Another Rainbow

2011-01-28T21:01:00.000+02:00

.... de pus la colecţie. Găsit în una din puţinele zile însorite din apocalipticul The Last Wave al lui Peter Weir. Cam blurry, but, alas, sper să corespundă standardelor ISO privind curcubeele.

Orwellian Memento

2011-01-28T15:06:00.000+02:00

Since this morning mă-ncearcă un feeling foarte orwellian. De la mersul cu metroul. Mai exact, de la titlurile ce inevitabil îmi sar în ochi, pe paginile click sau libertatea citite de cei de lângă mine, şi care mi se par deodată the perfect embodiment al literaturii pentru proli din 1984.

Există un lanţ întreg de subsecţii separate, care se ocupă cu literatura pentru proli, cu muzica, teatrul şi distracţiile în general. Aici se scot ziare de aruncat la gunoi, în care nu găseşti aproape nimic altceva decât sport, crime şi horoscopuri, se produc povestioare senzaţionale de doi bani, filme numai despre sex şi cântece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un caleidoscop special numit versificator.

Frog-day afternoon

2011-01-27T15:59:00.001+02:00

Screencaps from: He Died with a Felafel in his Hand, Novecento, Magnolia, Les Triplettes de Belleville

Jacob's Ladder

2011-01-26T16:15:00.000+02:00

Jacob's Ladder, 1990, d. Adrian Lyne

Un horror de suprafaţă. O poveste care a mai fost spusă, ba chiar a devenit clasică în literatura americană (Ambrose Bierce, An Occurrence at Owl Creek Bridge) dar care e transpusă pentru prima oară atât de convingător pe ecran. So much so, încât maniera în care filmul se joacă cu realitatea şi implicit, cu minţile spectatorilor, va deveni ulterior o tehnică aproape commonplace în cinematografie, şi va fi dusă la perfecţiune în filmele lui Lynch.

Într-un NewYork care arată ca un imens cavou, suntem martorii deraierii existenţei terne a lui Jacob (Tim Robbins), pentru care realitatea începe să fie contaminată de halucinaţii cu demoni şi alte creaturi de coşmar şi de evenimente inexplicabile. O reprezentare vizuală adecvată ar fi următoarea – o fotografie de familie din care se desprind încet fâşii lăsând să se vadă dedesubt fragmente din Gradina placerilor lumesti a lui Hieronymus Bosch.

Secvenţele horror funcţionează destul de bine iar soluţia enigmei e cea care dă greutate întregii construcţii. Singurul neajuns al filmului, care te înfăşoară încet-încet în straturi de dread and despair şi în posibile explicaţii a ce se întâmplă de fapt, e modul în care îţi livrează revelaţia finală – mai degrabă se împiedică epuizat de ea decât să o prezinte glorios.

Metropolis - A Proper Ending

2011-01-25T10:39:00.000+02:00

Metropolis, 1927, d. Fritz Lang

What is the city over the mountains

Cracks and reforms and bursts in the violet air

Falling towers

Jerusalem Athens Alexandria

Vienna London

Unreal

A woman drew her long black hair out tight

And fiddled whisper music on those strings

And bats with baby faces in the violet light

Whistled, and beat their wings

And crawled head downward down a blackened wall

And upside down in air were towers

Tolling reminiscent bells, that kept the hours

And voices singing out of empty cisterns and exhausted wells.

In this decayed hole among the mountains

In the faint moonlight, the grass is singing

Over the tumbled graves, about the chapel

There is the empty chapel, only the wind's home.

It has no windows, and the door swings,

Dry bones can harm no one.

T.S. Eliot, The Waste Land

Malle Samedi

2011-01-22T14:20:00.000+02:00

pentru o sâmbătă cu ninsoare (eventual care a debutat cu acordurile pateticului tombe la neige), recomand un film-noir în delicios ambalaj new-wave, cu

un feeling à la À Bout de Souffle:

o femeie fatală fără machiaj:

suspense:

McGuffin-uri demne de Hitchcock:

şi, enfin, cu o reflexie fugară a lui monsieur Malle:

Ascenseur pour l'échafaud, 1958, d. Louis Malle

o poză şi-o frază II

2011-01-21T20:35:00.000+02:00

Casino, 1995, d. Martin Scorsese

„Afinitatea secretă dintre jocurile de noroc şi deşert: intensitatea jocului multiplicată de prezenţa deşertului din jurul oraşului. Răcoarea aerului condiţionat din sălile de joc contra căldurii toride de afară. Provocarea luminilor artificiale opusă brutalităţii luminii solare. Nopţile de joc luminate din toate părţile; întunericul strălucitor al camerelor de hotel din mijlocul deşertului. Jocurile de noroc sunt ele însele o formă de deşert, inumană, sălbatică, iniţiatică, o provocare pentru economia valorii, o activitate nebunească situată la periferia schimbului. Dar şi ele au limite stricte şi se termină brusc; graniţele sunt exacte, pasiunea nu cunoaşte confuzia. Nici deşertul, nici de jocurile de noroc nu sunt zone deschise, spaţiile lor sunt finite şi concentrice, crescând în intensitate spre interior, către un punct central - fie el spiritul jocurilor de noroc sau inima deşertului - un spaţiu privilegiat, imemorial, unde lucrurile nu mai au umbră, banii îşi pierd valoarea, şi raritatea extremă a frânturilor semnalelor primite îi determină pe oameni să caute mirajul îmbogăţirii instantanee.”

Jean Baudrillard, America

o poză şi-o frază

2011-01-20T11:14:00.000+02:00

„De câte ori am văzut, am dorit să imit, dacă aş fi slobod să trăiesc în voia mea, un vâslaş care, după ce dăduse drumul vâslei, se culcase pe spate cu capul în fundul barcii, lăsând-o să plutească în voia apei, neputând să vadă cum cerul, care fugea lin deasupra lui, reflecta pe faţa-i presimţirea liniştii şi a fericirii.”

Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut

Fun times with Zizek

2011-01-19T16:32:00.000+02:00

The Pervert's Guide to Cinema, 2006, d. Sophie Fiennes

The Pervert's Guide to Cinema s-ar putea numi mai degrabă Zizek’s guide to cinema pentru că nu se centrează pe film, ci pe viziunea filosofului sloven asupra lumii filmului. De asemenea, „ghid” e cam mult spus, pentru că lasă impresia că se propune ca punct absolut de referinţă, ceea ce nu e cazul. Zizek adoptă o poziţie foarte relaxată: un discurs liber despre câteva filme esenţiale, într-un ton colocvial şi user-friendly, de multe ori direct din decorul sau platoul în care s-au făcut filmările. El disecă aproximativ cincizeci de filme după regulile psihanalizei lacaniene, atacându-le într-o şarjă frenetică şi aparent dezordonată (de fapt ilustrând raţionamente expuse în lucrări precum Looking Awry. An Introduction to Jacques Lacan through Cinema).

Uneori bătătoreşte, inevitabil, locuri comune (explicaţia semnificaţiei păsărilor din The Birds) sau merge cam departe cu interpretarea (ştergerea urmelor crimei de către Norman Bates echivalată cu satisfacţia muncii, a lucrului bine făcut; satirizarea proceselor publice ale erei staliniste într-un desen animat de Disney). Totuşi, în ciuda acestor mici derapaje, a duratei de două ore şi jumătate, precum şi a englezei înfiorătoare a oratorului, it’s one entertaining ride, care oferă o perspectivă nouă asupra filmelor preferate.

Pentru iLUSTrare, un fragment mai spicy:

"He glanced at me as he walked past. Just a glance. Nothing more. But I could hardly move."

"Eyes Wide Shut is a film which has an incredibly precise lesson about fantasy. She tells him, not about herself effectively cheating him, but about fantasising about cheating him with some naval officer they met in a hotel and so on and so on. The entire film is his desperate attempt to catch up with her fantasy, which ends in a failure.

Many people don't like, in that mysterious rich people's castle where they meet for their orgies, the big orgy. They complain, this orgy is aseptic, totally non-attractive, without erotic tension. But I think that's the point. This utter impotence of male fantasising. The film is the story of how the male fantasy cannot catch up with the feminine fantasy, of how there is too much of desire in feminine fantasy and how this is the threat to male identity."

Postcard from Hotel Earle

2011-01-18T14:31:00.001+02:00

Hotel Earle - The place to check in of you ever find yourself in Coensville!

Întrucât True Grit s-a dovedit a fi un fel de “gimnastică (mentală) de întreţinere pentru coeni” (Cinesseur dixit), m-am adăpostit într-un loc unde “the life of the mind” era atât de alertă încât se apropia de punctul de fierbere. Da, e hotelul unde au poposit fraţii o vreme, chiar în mijlocul filmărilor la Miller’s Crossing. Ethan îl descrie ca pe “un vas-fantomă plutind în derivă, unde observi semne ale prezenţei celorlalţi pasageri, fără însă a da vreodată ochii cu unul din ei”. Alţii zic c-ar fi un fel de metaforă pentru ~~Hell~~…umm Hollywood. But in the end, rămâne locul de refugiu perfect pentru scriitorii aflaţi în criză de inspiraţie - nu trebuie decât să aducă o maşină de scris, şi atmosfera unică a hotelului will do the rest!

Inside the Mind of the Ten-minute Man

2011-01-16T14:47:00.000+02:00

So the question is not "to be or not to be," because you aren't. The question is whether you want to do something about it. Whether revenge matters to you.

It does to most people. For a few weeks, they plot, they scheme, they take measures to get even. But the passage of time is all it takes to erode that initial impulse. Time is theft, isn't that what they say? And time eventually convinces most of us that forgiveness is a virtue. Conveniently, cowardice and forgiveness look identical at a certain distance. Time steals your nerve.

If time and fear aren't enough to dissuade people from their revenge, then there's always authority, softly shaking its head and saying, We understand, but you're the better man for letting it go. For rising above it. For not sinking to their level. And besides, says authority, if you try anything stupid, we'll lock you up in a little room.

But they already put you in a little room, didn't they? Only they don't really lock it or even guard it too carefully because you're a cripple. A corpse. A vegetable who probably wouldn't remember to eat or take a shit if someone wasn't there to remind you.

And as for the passage of time, well, that doesn't really apply to you anymore, does it? Just the same ten minutes, over and over again. So how can you forgive if you can't remember to forget?

You probably were the type to let it go, weren't you? Before. But you're not the man you used to be. Not even half. You're a fraction; you're the ten-minute man.

Silent Snow, Secret Snow

2011-01-14T15:10:00.000+02:00

Scurt metraj aproape uitat, realizat de Gene Kearney în 1966, după o povestire de Conrad Aiken. Un băiat de 12 ani experimentează o revelaţie secretă care îl izolează din ce în ce mai puternic de lumea din jur, până ajunge să taie toate legăturile cu aceasta.

Aceste gânduri veneau şi plecau, veneau şi plecau, tăcute şi secrete ca zăpada; nu erau deranjante, ci aproape plăcute şi era liniştitor să se adâncească în ele; prezenţa lor era aproape palpabilă, le putea atinge cu mâna, fără să închidă ochii şi fără să înceteze să o vadă pe doamna Robinson şi sala de clasă şi globul pământesc şi pistruii de pe gâtul lui Astrid; cu toate acestea a încetat, într-un fel, să mai vadă lumea exterioară, sau mai exact partea evidentă a acesteia, şi a înlocuit-o cu imaginea zăpezii, cu sunetul zăpezii, şi cu apropierea lentă, aproape silenţioasă, a poştaşului.

Paris, vedere din Tativille

2011-01-13T15:57:00.000+02:00

Play Time, 1967, d. Jacques Tati

„Fiecare oraş are un sex şi o vârstă proprie care nu au nimic de-a face cu demografia. Roma e feminină. La fel şi Odessa. Londra e un adolescent, un ştrengar care nu s-a schimbat deloc de pe vremea lui Dickens. Parisul, cred, e un tânăr îndrăgostit de o femeie mai în vârstă”, spune scriitorul britanic John Berger. Jacques Tati ar fi în total dezacord. În Play Time, Tati îşi mărturiseşte teama de uniformizare prin arhitectura modernă, reprezentând toate oraşele ca nişte copii xerox, cu clădiri identice de sticlă, aeroporturi şi autobuze identice, spaţii publice aseptice şi ambigue (Pasajul Universităţii, anyone?). În acelaşi timp ne arată nostalgic reflexele fugare ale monumentelor din Paris, întotdeauna îndepărtate şi inaccesibile. Din fericire, viziunea lui nu s-a adeverit (întru totul), şi, cel puţin în ceea ce priveşte Parisul, a anticipat, cu douăzeci de ani înainte ca acesta să se contureze, cartierul La Défense.

cause in the desert

2011-01-11T13:24:00.000+02:00

... you don't need a name

Woman in the dunes, 1964, d. Hiroshi Teshigahara

- a new exhilarating ride into the absurd, not far from Kafka -

Personajul central al filmului nu are nume, pentru că în deşert nici nu are nevoie de unul. Abia la sfârşit i-l aflăm, din actele oficiale, acele certificate pe care le folosim pentru a fi siguri de existenţa celorlalţi. Basically, e un entomolog care, după ce schimbă o închisoare cu alta - oraşul, în care duce o viaţă anostă, cu satul îngropat între dune - ajunge să se aplece asupra vieţii comunităţii în care e captiv, şi implicit, a condiţiei umane (sap nisip pentru a trăi sau trăiesc pentru a săpa nisip?). El parcurge lungul drum către resemnare, acomodându-se încet noii sale captivităţi şi convingându-se de inutilitatea răzvrătirii. În treacăt fie spus, viaţa conjugală e unul din factorii care îl fac să-şi accepte mai uşor noua condiţie.

Eroul fără nume se găseşte transplantat dintr-o lume în care exista pentru ceilalţi numai prin mijlocirea actelor oficiale - şi unde singurul său vis era acela de a-i apărea numele într-o carte - într-una în care oamenii există pentru ceilalţi numai datorită nisipului, sub a cărui ameninţare se regăsesc toţi. Nisipul e o entitate fluidă, în continuă schimbare, care apasă şi erodeză totul, e frumos şi periculos totodată. El transmite senzaţia de implacabil, de forţă oarbă căreia nu i te poţi opune – senzaţia apăsătoare din cartea lui Kobo Abe.

Imaginea care mi-a amintit de acest film: un ghost-town înghiţit de nisip somewhere out-there:

Mots d'esprit

2011-01-06T20:23:00.000+02:00

Ridicule, d. Patrice Leconte, 1996

Distinctia intre "wit" si "humour", vazuta in societatea de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea. In Ridicule, Leconte descrie lumea delicios de corupta si iremediabil decadenta de la Curte, inainte sa fie maturata de Revolutia franceza - care pune cruce asa-numitelor "mots d'esprit", fara sa lase loc pentru umor.

In search of Kafka

2011-01-05T17:24:00.000+02:00

Am început anul (re)citind Kafka, preocupare care, ca de obicei în cazul meu, s-a prelungit şi în sfera filmului. Aşa că mi-am întins antenele şi am pus laolaltă o scurtă colecţie de ecranizări/adaptări.

Kafka, d. Steven Soderbergh, 1991

Am început cu filmul lui Soderbergh, ceea ce s-a dovedit a fi o eroare. Nu că ar fi de-a dreptul prost, doar că nu e despre Kafka - aproape aş zice, răutăcioasă, că în cazul asta „orice asemănare cu persoane, întâmplări sau evenimente reale este pur întâmplătoare”. Maşinăriile infernale în stil steam-punk chiar nu au nici o legătură cu lumea funcţionarului K. Iar Jeremy Irons, cu echilibrul şi siguranţa sa înnăscute nu putea fi mai departe de figura nesigură şi fragilă a scriitorului; presupun că a fost ales mai degrabă pentru că arată atât de bine în costum la două rânduri şi melon (ţinută în care, by the way, apare cu predilecţie în filme).

(Pe lângă versiunea cu Kyle MacLachlan am trecut razant. It’s wrong in so many ways i’m gonna sit this one out.)

Le Procès, d. Orson Welles, 1962

O experienţă infinit mai rewarding a fost Le Procès al lui Welles. De la primele secvenţe eşti aruncat direct în apa rece a universului kafkian – mai exact în mijlocul parabolei despre omul care aşteaptă în faţa porţii Justiţiei să i se permită să intre – şi eşti apoi purtat în derivă printr-o lume-hibrid între obsesiile şi temele kafkiene şi cele ale lui Welles însuşi. Ecranizarea acestuia e profund personală – de la unghiurile camerei şi cadrele cu inimitabila amprentă wellesiană până la înlocuirea aerului claustrofobic al birourilor cu spaţiile vaste şi părăginite ale fostei Gare d'Orsay, inserarea unui tribut victimelor holocaustului sau modificarea finalului. Poate de aceea, în ciuda tuturor criticilor, Welles îl consideră cel mai bun film al său.

Totuşi, deşi memorabil, Le Procès nu reuşeşte să surprindă esenţa povestirii lui Kafka. Poate că principala „vină” a lui Welles e că arată prea mult din ceea ce la Kafka doar se insinuează, nu sunt destule umbre, iar mecanismul impersonal căruia K. îi cade victimă e conturat prea puternic. Nevertheless, it’s a great movie.

Inaka isha, d. Koji Yamamura, 2007

Nu pot să recomand destul o adaptare foarte reuşită după povestirea „Un doctor de ţară” – melanjul de fantasy şi insanity is just right. Mai greu e de trecut peste dialogul în japoneză, dar merită efortul. Disponibilă aici (cu tot cu subtitrare).

Also, anul acesta urmează să apară şi o ecranizare după Metamorfoza, povestire care mi se pare întru totul ne-ecranizabilă. După cum reiese din trailer, are pe deasupra şi un hint of hallmark movie (sau is it just me ?).